Oameni deosebiţi, Oameni sfinţiţi,
întâlniţi în timpul studiilor teologice din România şi din afara acesteia

I. În România

  1. Ca elev seminarist - Oameni deosebiți

    1. Mihail Sadoveanu
      Cum l-am văzut și cunoscut pe Mihail Sadoveanu* în vara anului 1961, în fața casei sale de vacanță din preajma schitului Vovidenia

      Seminarul teologic de la Craiova a organizat un pelerinaj la mănăstirile din Moldova în vara anului 1961, la care am participat împreună cu fratele geamăn, Nicolae, ca absolvenţi ai primului an. Şi printre mănăstirile vizitate a fost, fireşte, şi mănăstirea Neamţ, unde se afla şi Seminarul teologic al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Iar pe platoul de lângă mănăstire, din preajma schitului Vovidenia, se afla casa de vacanţă a marelui scriitor Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880-19 octombrie 1961), devenită apoi muzeul Mihail Sadoveanu, iar "din 10 iulie 1999, muzeul se numește Visarion Puiu - Mihail Sadoveanu". (Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu, Documente din pribegie (1944-1963), Volumul I, Editura Moldopress, Pașcani, 2002, p. 35, nota 15). Respectiva casă, construită în 1937, a aparținut mitropolitului Visarion Puiu.

      Mihail Sadoveanu a beneficiat de o casă în apropierea Mănăstirii Neamţ ca urmare a intervenţiilor sale pe lângă autorităţile comuniste în anii 1952-1953 în favoarea acesteia şi anume ca să i "se aprobe a primi în continuare cota de 40% din vânzarea materialului lemnos exploatat din pădurea fostă proprietate a mănăstirii." (Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Monahismul moldav în primele decenii ale comunismului românesc 1947-1977, Editura Doxologia, Iaşi, 2010, p. 54-55).

      Din întâmplare, în discuţiile avute cu un elev seminarist de la Neamţ, am aflat că Sadoveanu s-ar afla chiar în faţa casei de vacanţă, ceea ce ne-a determinat, pe mine şi pe fratele, să ne ducem "pe furiş", fără apobările organizatorilor pelerinajului şi să-l vedem, fie şi de departe. Într-adevăr, l-am găsit pe "Ceahlăul literaturii româneşti" aşezat pe un scaun în faţa casei, în iarba mare plină de tot felul de flori, peste care zburau fluturi şi albine. Ne-am apropiat de scriitor cu sfială, i-am dat bună ziua şi i-am spus cine suntem şi cum am ajuns la dânsul. Ne-a răspuns şi ne-a spus câteva cuvinte, dar cu multă greutate. De fapt era evident că starea sănătăţii scriitorului nu era deloc bună, ceea ce a şi făcut, de altfel, ca după câteva luni Mihail Sadoveanu să treacă la cele veşnice, mai exact la 19 octombrie 1961.

      Ceva mai târziu, tot ca elev la Seminar, l-am reauzit pe Sadoveanu, cu vocea sa inconfundabilă, cu emoție, recitând din creația sa literară. Aceasta s-a datorat ascultării discurilor în cadrul orelor de limbă română.

      Pentru mine şi fratele, care abia terminasem anul întâi de seminar, faptul de a-l vedea de aproape şi a vorbi cu Mihail Sadoveanu a fost un dar ce ni l-a hărăzit Pronia, cum aveam să-mi dau seama cu timpul, prin citirea din opera sa și a unor lucrări consacrate "Ceahlăului literaturii române", ca: Pr. Gheorghe Cunescu, Mihail Sadoveanu - La centenarul nașterii sale, apărut în revista "Biserica Ortodoxă Română", An. XCVIII, 1980, nr. 11-12, p. 1173-1182. Și tot cu timpul am ajuns să înțeleg că Sadoveanu a fost si tovarăş de drum al comuniştilor, datorită unor lucrări ca aceea a criticului și istoricului literar, Nicolae Florescu, "Mihail Sadoveanu între realitate și mit", Editura Jurnalul literar, București, 2011, precum şi a mărturiei scriitorului Nicolae Steinhardt, inserată în cartea "Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan şi Nicolae Băciuţ", Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, 2015, p. 60: "A tradus din Psalmi cu ajutorul unui ebraist: Moses Duff. S-au împrietenit. Duff dă de înţeles că după a lui părere artistul nu trebuie să "se vândă" politicii. Sadoveanu, atunci, îi mărturiseşte: "Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o pâine?". "Da, Coane Mihai, zice Duff, pentru pâine da, multe - n-are încotro -, dar nu pentru o felie de cozonac." (Scenă relatată mie de doamna Valeria Sadoveanu la Văratec.)". Oare, Sadoveanu să se fi făcut tovarăș de drum al comuniștilor doar pentru privilegii și confortul vieții? Sau și pentru a-și putea folosi harul scriitoricesc cu a care a fost din plin miruit? Poate chiar pentru ambele, dar ultimul cuvânt al oamenilor îl are judecata istoriei. Oricum, cert este că prin creația sa literară, neîmpietată de ideologia comunistă, Mihail Sadoveanu rămâne unul din marii făuritori ai verbului românesc și creatorul unor opere fără egal în literatura română. Dar să nu uităm și de faptul că înainte de impunerea regimului comunist în România, Sadoveanu a scris și "Viețile sfintilor"! Iar sentința judecații Domnului o cunoaște doar El.

      Pr. Dr. Ioan Dură,
      Bruxelles, octombrie 2018


      *) A se vedea forma finală a textului la: Pr. Dr. Ioan Dură, Cum l-am văzut și cunoscut pe Mihail Sadoveanu în vara anului 1961, în fața casei sale de vacanță din preajma schitului Vovidenia, în "Cultura vâlceană", Anul XI, Nr. 150, octombrie 2018, p. 7.

  2. Ca student teolog - Oameni deosebiți

    1. Dr. Paul Nadim Tarazi
      În anii de facultate am avut şi colegi din ţări străine, printre care şi Paul Nadim Tarazi, creştin ortodox din Liban.
      Tarazi, absolvent al facultăţii de Medicină în ţara sa, a venit în România şi a urmat facultatea de Teologie din Bucureşti, după care a plecat în S. U. A. Acolo, în S. U. A., Paul Nadim Tarazi s-a căsătorit, a fost hirotonit preot şi numit profesor la St. Vladimir's Seminary.
      În 1986 i-am trimis Părintelui profesor Paul Nadim Tarazi un exemplar al revistei mele "Mărturie ortodoxă", și anume numărul 9, editat în acel an. Părintele Tarazi mi-a confirmat primirea revistei astfel:
      "Conținutul revistei mi-a plăcut mult de tot și mai ales știrea că ai luat doctoratul de la Louvain. Felicitări!".
      Rev. Prof. Dr. Paul Nadim Tarazi
      New York - U. S. A.
      (A se vedea, "Mărturie ortodoxă", nr. 10, 1987, p. 225).
      Cu Paul Nadim Tarazi atât eu cât şi fratele eram apropiaţi şi păstrăm plăcute amintiri, mai ales că era un foarte bun student. Bunăoară, la cursul de Patrologie predat de distinsul şi exigentul profesor Ioan G. Coman, din tot anul nostru de peste o sută de studenţi, am luat examenul în sesiunea din iunie doar eu, fratele şi Tarazi.
      Soarta a făcut să mă revăd cu colegul Paul Nadim Tarazi în anii '80 în Olanda - ambii preoţi de data aceasta - unde venise în vizită la socrii săi.

    2. Tudor Arghezi *)
      Într-o zi din primăvara anului 1966, în timp ce mă aflam, împreună cu fratele geamăn, Nicolae, în apropiere de Piaţa Unirii din Bucureşti, aveam să-l cunoaștem, de aproape, pe marele poet Tudor Arghezi (21 mai 1880-14 iulie 1967).
      Eram atunci studenţi la Institutul Teologic Universitar şi în drum către acesta, aproape de biserica Sfântul Ioan, fratele a zărit pe Tudor Arghezi şi a decis că ar fi bine să-l vedem şi să-l salutăm. Ceea ce am şi făcut, dar ambii eram, firește, tare emoţionaţi. Poetul s-a oprit, ne-a răspuns la salut şi după ce ne-a întrebat cine suntem ne-a dorit succes la studii. Clipele acelea ni s-au părut fără sfârşit, dar ne-au umplut de bucurie, care ne-a stăpânit mult timp.
      Cert este că numai Providența a rânduit să-l vedem de aproape şi pe marele făuritor al versului românesc, Tudor Arghezi, ca şi în cazul marelui povestitor, Mihail Sadoveanu, tot amândoi, cu cinci ani mai devreme.
      Pr. Dr. Ioan Dură
      Bruxelles
      Dec. 2018
      *) A se vedea textul - varianta finală - în revista "Cultura vâlceană", Anul XII, Nr. 155, martie 2019, p. 4. (www.culturaarsmundi.ro)

  3. Ca doctorand în Teologie - Oameni deosebiți

    1. Ioan Alexandru*
      În anul universitar 1969-1970, la cursurile Părintelui profesor Dumitru Stăniloae ținute doctoranzilor de la Facultatea de Teologie din București am cunoscut pe binecunoscutul poet, publicist, eseist și profesor universitar Ioan Alexandru (1941-2000). Poetul venea din când în când la cursurile Părintelui Stăniloae și ne uimea pe noi doctoranzii teologi, prin modestia sa, interesul său pentru ceea ce ne grăia magistrul nostru, dar și pentru prețuirea și respectul ce manifesta față de acesta, însoțindu-l și întreținându-se cu dânsul până la locuința sa.

      Din Olanda i-am trimis poetului un exemplar al revistei "Mărturie ortodoxă", redactată și editată de mine, și anume numărul 7 din 1984, pentru care Ioan Alexandru mi-a scris:
      "Iubite Părinte Ioan Dură,
      Vă mulțumesc pentru almanahul trimis".
      (A se vedea, "Mărturie ortodoxă", nr. 8, 1985, rubrica Despre 'Mărturie ortodoxă'.)

      Trei ani mai târziu, pe când mă aflam la Bruxelles, și anume în 1987, Ioan Alexandru mi-a trimis o carte prefațată de dânsul, și anume "Constelația lirei. Antologia poeților din R. S. S. Moldovenească". Editura "Cartea Românească", București, 1987, cu umătoarea dedicație:
      "Părintelui Profesor Ioan Dură acest florilegiu al fraților de peste Prut.
      Cu iubirea celui ce o prefațează".
      22 oct. 87
      Ioan Alexandru

      Cu Ioan Alexandru m-am revăzut în vara anului 1990 la București, dar de data aceasta eu ca preot și dânsul ca om politic mai ales. (A fost membru fondator al PNȚCD, vicepreședinte al acestuia, deputat (în legislatura 1990-1992) și senator (1992-1996) al aceluiași partid).

      Pe lângă imensa sa operă poetică, îndeosebi volumele sale de imnuri, precum şi traducerile sale, Ioan Alexandru a fost mult iubitor al Bisericii și Ortodoxiei românești. De n-ar fi să amintim doar că în noaptea de 21 decembrie 1989, la București, Ioan Alexandru a purtat Crucea și Icoana Mântuitorului Iisus Hristos printre soldații răniți și participanți la evenimentele din Piața Romană până în Piața Unirii. Și Providența a făcut ca Ioan Alexandru să reușească potolirea furiei minerilor, care invadaseră Parlamentul României la 26 septembrie 1991, cu aceeași Cruce pe care o purtase în mână la 21 decembrie 1989. Ba, mai mult, Ioan Alexandru a reușit chiar să ceară unuia dintre minerii care ocupaseră Parlamentul, la 26 septembrie 1991, să bată un cui în peretele prezidiului și să așeze aceeași Cruce pe care o avusese la 21 decembrie 1989! (A se vedea, Adrian Pătrașcu, Ioan Alexandru, politicianul cu crucea-n mână, în "Evenimentul zilei", Sâmbătă 14 aprilie 2012).

      Ioan Alexandru a pledat pe lângă ierarhii Bisericii Ortodoxe Române pentru canonizarea sfantului voievod martir Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a sfetnicului său Ianache. Aşa se şi face că la slujba de canonizare a Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a sfetnicului său, Ianache, săvârşită la 16 august 1992, la Mănăstirea Hurezu, printre cei prezenţi a fost şi Ioan Alexandru. (Prezenţă a poetului indicată în lucrarea: Pr. Nicolae Moga, Arhiepiscopia Râmnicului - Cronică - Editura Rotipo, Iaşi, 2013, p. 391). Fiindcă atât de mult a iubit Ioan Alexandru pe Brâncoveni încât le-a închinat binecunoscutul său volum de versuri, "Imnele Ţării Româneşti". Și era și firesc să pledeze astfel din moment ce Ioan Alexandru scria într-unul din poemele sale: "Neamul meu nu poate viețui/Fără sfinți și fără oseminte." (Sinaxar - Imnele iubirii).

      Poetul Ioan Alexandru a fost unul din marii poeți creștini al românilor și iubitor a tot ce-i românesc și al provinciilor istorice ale României. Așa se și explică că celor trei provincii istorice românești, "sfinte țări ale moșilor noștri", cum le numea, Ioan Alexandru le-a consacrat câte un volum de imnuri: "Imnele Transilvaniei", "Imnele Moldovei" și "Imnele Țării Românești". Dar Ioan Alexandru a îndrăgit și prețuit tot atât de mult și străvechea Dobroge, despre care scria la 6 august 1977 în scrisoarea adresată P. S. Episcop Justinian Chira: "Dobrogea este tărîmul de legătură și plămînul cosmic al Patriei prin care am primit Duhul Sfînt prin apostolul Andrei și martirii primelor veacuri.' ' (Ioan Alexandru-Justinian Chira, Scrisori, Baia Mare, 2001, p. 120). Iată de ce este regretabil că pământul apostolic al Dobrogei nu are încă o mitropolie nici până în 2018!

      De asemenea, de la începutul anilor 1990, ca parlamentar, Ioan Alexandru a militat pentru Biserica Ortodoxă şi locul ei cuvenit în societatea post decembristă. Şi tot Ioan Alexandru a fost fondatorul "Mişcării Pro Vita". De altfel, aşa se şi explică de ce Ioan Alexandru a fost supranumit "Poetul Mărturisitor al lui Hristos", sau "om de suflet și gândire creștinească", cum îl numește marele duhovnic Mina Dobzeu. (Arhimandrit Mina Dobzeu, Pentru o biserică dinamică, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 39). La rândul ei, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut pe Ioan Alexandru în "Colegiul de redacţie" al primei publicaţii post decembriste a acesteia, "Vestitorul Ortodoxiei Româneşti", începând deja din 1990, iar din partea multor preoţi şi ierarhi români ortodocşi se bucura de o deosebită preţuire. Şi cu unii dintre slujitorii Bisericii, "poetul marturisitor" al Ortodoxiei româneşti a purtat o bogată corespondenţă. Așa a fost cazul corespondenței purtată de Ioan Alexandru cu ierarhul Justinian Chira Maramureșeanul. De altfel, corespondența purtată de poetul Ioan Alexandru și Prea Sfințitul Justinian Chira a fost publicată cu numele celor doi în 2001, la Baia Mare, cu titlul "Scrisori"; carte care numără 320 pagini.

      Într-o scrisoare adresată P. S. Justinian Chira, în 1977, Ioan Alexandru evidenția un adevăr care nu ar trebui uitat de români, și anume că: "Ortodoxia este cel mai mare dar al poporului român. Credința apostolică în strai ortodox este cea mai potrivită pentru sufletul românesc". (Ioan Alexandru-Justinian Chira, Scrisori, p. 116). Și aici este cazul să amintim că primul îndrumător al lui Ioan Alexandru în cele ale Ortdoxiei a fost monahul arhimandrit Justinian Chira de la Rohia, în 1966. De altfel, însuși Ioan Alexandru scria în 1970 că "primul călugăr", pe care "l-a văzut în viața" sa și care "i-a vorbit pentru întâia oară" a fost Părintele Justinian Chira. ("Scrisori", p. 53). La rândul său, Ioan Alexandru avea să-și sprijine inițatorul în cele ale Ortodoxiei spre a ajunge ierarh, potrivit mărturisirii poetului în scrisoarea adresată Părintelui Justinian Chira la 29 ianuarie 1970: "Iubitul meu frate am vorbit cu mare drag despre darurile tale în locurile unde am fost auzit și știam și știu că ești în atenția multora. Eu am scris de aici Patriarhului și Mitropolitului de la Sibiu câte o scrisoare bine întocmită în care cer să se ocupe de viața și activitatea ta". ("Scrisori...", p. 37). Însă constatând că duhovnicul său, Părintele Justinian, nu se preocupă de alegerea sa ca ierarh, Ioan Alexandru îi scria trei ani mai târziu, și anume în martie 1973: "Poate că ar trebui să-ți faci un drum la București. Preasfințitul Antonie mi-a spus că, fără să fi stat el de vorbă și Preafericitul cu tine nu se întâmplă nimic, ... . L-am întrebat întâlnindu-l ce-i cu povestea ta și a zis că tu nu ești lor cunoscut; nu te cunosc decât din auzite și ei vor să stea cu tine de vorbă." ("Scrisori...", p. 82). Și se pare că de data aceasta duhovnicul a ținut seama de sfatul ucenicului, fiindcă trei luni mai târziu, mai exact în iulie 1973, arhimandritul Justinian Chira ajungea episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, cu sediul în Cluj-Napoca.

      Dacă lui Ioan Alexandru primul îndrumător în cele ale Ortodoxiei i-a fost Părintele Justinian Chira, în cele ale Teologiei l-a avut mentor pe vrednicul de pomenire Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, așa cum se poate cunoaște chiar din volumul pomenit de "Scrisori", dar și din mărturiile post decembriste. Și, așa cum scriam mai sus, chiar personal mi-l amintesc pe Ioan Alexandru prezent - dar doar de câteva ori - la cursurile de doctorat ținute de Părintele Stăniloae la Facultatea de Teologie din București.

      Cert este că Ioan Alexandru a fost nu numai un mărturisitor și viețuitor al Ortodoxiei, dar și un mare patriot român, cum o vădește, cu prisosință, întreaga sa operă poetică și scriitoricească și atitudinile sale civice și politice.

      Ioan Alexandru a adormit în Domnul la Köln-Germania, în 2000. Trupul poetului a fost înmormântat în cimitirul Sfintei Mănăstiri Nicula. Veșnică să-i fie amintirea și pomenirea.

      În 2015, Florin Roatiș dezvăluia că: "Puțină lume știa atunci, ca și astăzi de altfel, de prietenia strânsă elevată, începută în vara anului 1966, dintre Ioan Alexandru și starețul de atunci al Mănăstirii Sf. Ana din Rohia, viitorul episcop și apoi arhiepiscop. Dorindu-și un loc unde să se retragă pentru creație, Ioan Alexandru a demarat, cu sprijinul evident al P. S. Justinian Chira, construirea aici a unui așezământ adevărat, care va fi inaugurat în octombrie 1979 sub numele de "Casa Poetului", spre marea bucurie a P. S. Justinian, care a publicat un vibrant și emoționant articol. Rămâne de neînțeles instrăinarea lui Ioan Alexandru, după 1980, de Rohia, numită în iulie 1979 "Taborul Transilvaniei", care a avut loc imediat după ce vibrase de fericire că "s-a ridicat o casă acolo la Rohia plecând de la Imnele Transilvaniei; este întâia casă din Transilvania ridicată de un poet român nu pentru a locui în ea, ci Cuvântul, Mirele cel sfânt, Cântecul, Verbul Hristos." (N. Steinhardt, Opere 14. Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț. Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de Florian Roatiș. Repere biobibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, 2015, paginile 31-32, nota 5).

      *) A se vedea forma finală a textului la: Pr. Dr. Ioan Dură, Ioan Alexandru, iubitor al României și cinstitor al Bisericii sale Ortodoxe, în "Forum vâlcean", Anul VI, Nr. 1 (11), mai 2018, p. 1-2. (http://www.culturaarsmundi.ro/ioan-alexandru-iubitor-al-romaniei-si-cinstitor-al-bisericii-sale-ortodoxe/. .)

II. În Grecia

  1. Ca doctorand - Oameni deosebiți, Oameni sfințiți (dintre care unii deja canonizați)

    1. Arhimandrit Meletios Kalamaras
      Ca doctorand în Atena am locuit în "Căminul studenţesc" ("Fititiki Estia") de pe strada Patision, din apropierea pieţei Koliatsou, în care erau găzduiţi studenţi greci de la diferite facultăţi ale Universităţii ateniene dar şi studenţi şi doctoranzi străini.Şi pentru studenţii şi doctoranzii ortodocşi străini, în acei ani, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei le-a rânduit ca îndrumător duhovnicesc pe Părintele arhimandrit Meletios Kalamaras, binecunoscut preot teolog, care lucra şi la Secretariatul acesteia. Aşadar, Părintele Meletios a fost şi duhovnicul meu şi de a cărui preţuire m-am şi bucurat. Aşa cum de aceeaşi preţuire a Părintelui Meletios aveam să mă bucur şi după plecarea mea din Grecia - chiar dacă, între timp, ajunsese mitropolitul Nikopoleos din Preveza - prin cărţile sale trimise cu dedicaţii până înainte de adormirea sa în Domnul. Menţionez, îndeosebi, voluminoasa sa lucrare, "Al cincilea Sinod ecumenic" ("I E' Oikoumeniki Synodos"), Atena, 1985, 663 pagini, precum şi cartea "Ce este Hristos" ("Ti einai o Hristos"), ediţia a IV-a, Preveza, 1991, 256 pagini, din care am şi tradus în limba română; traducerea a fost publicată în revista "Glasul Bisericii", An. L, 1992, nr. 1-3, p. 97-103.

    2. Ivan Jelev Dimitrov, asistent universitar
      Printre doctoranzii ortodocşi străini din "Căminul studenţesc" de la Atena a fost, o perioadă de timp, şi dl. Ivan Jelev Dimitrov, asistent la Facultatea de Teologie de la Sofia, cu care am păstrat contact până în prezent şi ne-am revăzut de câteva ori. Dl. Ivan Dimitrov, ca profesor la Facultatea de Teologie din Sofia, dar şi fost decan al acesteia, s-a dovedit fiu credincios Bisericii sale ortodoxe bulgare.

    3. Arhimandriţii Theoklitos Fefes şi Timoteos Kilifis de la Mănăstirea Pendeli
      La "Centru Interortodox" de la Mănăstirea Pendeli de lângă Atena, unde am fost găzduit câteva veri, am cunoscut doi distinşi clerici monahi, şi anume, pe arhimandritul Theoklitos Fefes, stareţul acesteia, şi pe arhimandritul Timoteos Kilifis, unul din vieţuitorii şi duhovnicii aceleia, cu care am şi rămas apropiat pe toată durata şederii în Grecia. Părintele Timoteos este şi autorul interesantului volumaş întitulat "Τι είναι Ορθοδοξία" ("Ce este Ortodoxia?"), deja ajunsă în ianuarie 1990 la a șaptea ediție. Volumaș tradus în engleză și publicat cu titlul "Wat is Orthodoxy", și apărut la a doua ediție în 1996. De asemenea, Părintele Timoteos este autorul binecunoscutei lucrări consacrate Mănăstirii Pendelis de langă Atena, întitulată "Kastro Ortodoxias. 400 hronia." ("Castru al Ortodoxiei. 400 de ani"), ajunsă, deja, în 1991 la a XVI-a ediţie.

      Ambii, atât Părintele Theoklitos cât şi Părintele Timoteos, erau clerici cărturari, dar şi de acţiune şi atitudini curajoase. La Părintele Timoteos m-am şi spovedit. Iar părintele stareţ Theoklitos Fefes a fost unul din săvârşitorii Sfintei Taine a Cununiei mele în Atena, la 2 iulie 1977. De la Părintele Theoklitos am primit în dar câteva lucrări ale sale, printre care "O Vios tou Aghiou Timotheou" ("Viața Sf. Timotei"), Atena, 1972, şi "To kryfo Sholeio" ("Şcoala tăinuită"), Editura "Simantro", Holargos/Atena (fără an).

    4. Părintelele Simon Arvanitis de la chilia din Dau Pendeli
      Voia Domnului a fost ca atunci când locuiam la "Centru Interortodox" de la Pendeli să cunosc şi pe Părintele Simon Arvanitis (1901-1988) de la chilia din Dau Pendeli, aflată la câţiva kilometri de acesta, mai în munte. Părintele Simon, care aparţinea de Mănăstirea Petraki din Atena, deşi orbise, atrăgea mulţi creştini în chilia dânsului la scaunul Mărturisirii.

      Am ajuns la Părintele Simon datorită filologului și teologului Maria Spyropoulos, de pioasă amintire, fiică duhovnicească a acestuia. Și pe Maria Spyropoulos am cunoscut-o la București, unde urma cursuri la Facultatea de Teologie. De menţionat că Maria Spyropoulos a şi scris un articol despre Biserica Ortodoxa Română, în limba franceză, întitulat "L'Eglise Orthodoxe Roumaine. Son image actuelles" şi publicat în revista "Contacts", nr. 78-79, 1972. Articol care avea să fie tradus în româneşte şi publicat la Bucureşti, două zeci de ani mai târziu, în volumul "Ortodoxia Românească", Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.
      La puțin timp după mergerea la Părintele Simon, Maria Spyropoulos a plecat ca misionară în Coreea, la Seul, la Centrul misionar condus de Părintele arhimandrit Sotirios Trambas, care sosise acolo în 1975. De altfel, pentru activitățile sale misionare Părintele Sotirios a fost sfințit episcop vicar, apoi mitropolit al Coreii în 2004. Iar Maria Spyropoulos, activând cu multă dăruire ca profesoară și catehetă la școliile Centrului misionar, a fost hirotonită diaconiță de către mitropolitul Dionisios al Noii Zeelande și Exarh al Coreii la 24 septembrie 1978 în biserica Sf. Nicolae din Seul. (A se vedea volumul "Biserica Ortodoxă a Coreii. 2. Mărturii" ("Orthodoxi Ekklisia Koreas. 2. Martiries"), publicat la editura "Tinos" din Atena, în 2007.

      L-am găsit pe Părintele Simon în chilia sa, în pat şi orb, dar plin de Har şi binevoitor îmi a da cuvinte de învăţătură şi binecuvântare, după care m-a şi spovedit.

      Acolo unde era chilia sa, Părintele Simon avea să întemeieze actuala Mănăstire Sfântul Pantelimon.

    5. Ieromonahul Gheorghios Kapsanis, asistent universitar
      În vara anului 1972, pe când eram găzduit la "Centrul interortodox" de la Mănăstirea Pendeli de lângă Atena, am cunoscut pe ieromonahul Gheorghios Kapsanis, care locuia, pe atunci, acolo. Părintele Gheorghios era asistent universitar la catedra de Drept canonic şi Pastorală, condusă de renumitul profesor Constantinos Mouratidis, a Facultăţii de Teologie din Atena, şi de foarte curând hirotonit ieromonah. Totodată, părintele Gheorghios Kapsanis îsi luase doctoratul doar cu cîteva luni înainte, cu tema, "I pimantiki merimna tis Ekklisias iper ton filakismenon" ("Grija pastorală a Bisericii faţă de cei închişi").

      Teologul Gheorghios Kapsanis a îmbrăcat haina monahală chiar în Mănăstirea Pendeli la începutul anului 1972, fiind călugărit de însuşi arhiepiscopul de atunci al Atenei, Ieronimos. Şi tot arhiepiscopul Ieronimos l-a hirotonit diacon în a doua duminică din Postul Paştelui al aceluiaşi an, 1972,în catedrala din Atena. Apoi, în Sâmbăta lui Lazăr, tot a anului 1972, diaconul Gheorghios a fost hirotonit preot.

      La sfârşitul anului 1972, ieromonahul Gheorghios Kapsanis s-a dus la Mănăstirea "Aghios Gheorghios Arma", de lângă Vasiliko, a Mitropoliei Halkidei, unde la 8 aprilie 1973 devenea egumenul acesteia. Însă, în a doua jumătate a anului 1974, părintele Gheorghios a plecat la Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Grigoriu, unde va fi stareţul acesteia mai bine de trei decenii, şi anume până la 12 februarie 2014, când s-a retras din funcţie. Dar pe toată perioada egumeniei sale în Athos, părintele Gheorghios a fost unul din marii părinţi athoniţi teologi, cu multe lucrări publicate, din care amintim doar "I pimantiki diakonia kata tous ierous kanones" ("Slujirea pastorală potrivit sfintelor canoane"), publicată în 1976, şi pe care o începuse încă din 1972 în vederea obţinerii titlului de conferenţiar universitar. De asemenea, părintele Gheorghios a fost şi un iscusit duhovnic; mărturie fiind fii săi duhovniceşti, lucrători aleşi în via Domnului.

      De menţionat şi faptul că părintele Gheorghios Kapsanis a fost apropiat de monahii români athoniţi şi a apreciat Biserica Ortodoxă Română. Aşa se şi face, de altfel, că în mai 2006, părintele stareţ Gheorghios a venit în România şi a prezentat un referat în cadrul simpozionului organizat atunci de Facultatea de Teologie ortodoxă din Alba Iulia, întitulat "Orthodoxia. I Elpis ton laon tis Evropis" ("Ortodoxia. Nădejdea popoarelor Europei"). Respectivul referat a şi fost tradus de ieromonahul athonit Ştefan Nuţescu şi publicat. (A se vedea, Arhim. Gheorghe Kapsanis, Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu. Sfântul Munte Athos, Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006).

      Părintele Gheorghios Kapsanis, de vrednică pomenire, a adormit în Domnul la 8 iunie 2014.

    6. Lewis J. Patsavos, asistent universitar
      La profesorul meu îndrumător, Vlasios Fidas, îsi pregătea doctoratul şi dl. Lewis J. Patsavos, asistent universitar la Facultatea de Teologie "Holy Cross" ("Sfânta Cruce") din Boston/SUA, şi cu care m-am şi împrietenit. Dl. Patsavos şi-a luat doctoratul în 1973 cu lucrarea "Intrarea în cler în primele cinci secole" ("I eisodos eis ton kliron kata tous pente protous aionas") şi mi-a dăruit un exemplar al lucrării sale de doctorat cu dedicaţie: "Iubitului meu prieten şi coleg, dl. Ioan Dură cu multă iubire în Hristos" ("Eis ton agapiton mou filon kai synadelfon k. Ioannin Dura meta pollis en Hristo agapis".

      Ca profesor la Boston, dl. Lewis Patsavos mi-a trimis un extras al studiului său, "Dreptul canonic ortodox în diasporă" ("Το Ορθόδοξον Κανονικόν Δίκαιον εν τη Διασπορά"), cu dedicație: "Prietenului meu drag și coleg, părintele Ioan Dură, în semn de amiciție și preţuire". ("Εις τον αγαπητόν φίλον και συνάδελφον, π. Ioan Dura, φιλίας και τιμής ένεκεν.")
      Ilias I. Patsavos
      16/3/1992

      Domnul Lewis. J. Patsavos a fost până cu câţiva ani în urmă profesor de Drept canonic la Facultatea de Teologie ortodoxă din Boston, unde aveam să ne revedem în 1994, cu prilejul unui simpozion teologic la care am fost invitat şi am prezentat un referat.

      Părintele Ioan cu Prof. Lewis J. Patsavos la Boston,
      în 1994.

    7. Ieromonahii sârbi, Irineu Bulovici şi Atanasie Ghieftici
      Pe perioada anilor de pregătire a doctoratului în Grecia am cunoscut şi pe ieromonahii sârbi, Irineu Bulovici şi Atanasie Ghieftici, ambii ucenici ai Sfântului Justin Popovici, care-şi pregăteau doctoratul la aceeaşi facultate din Atena; în prezent (2015), cei doi sunt mitropoliţi ai Patriarhiei Sârbe. Iar cu părintele Irineu am fost foarte apropiaţi, dânsul fiind şi unul din slujitorii Sfintei Taine a Cununiei mele săvârşită la 2 iulie 1977 la Atena.

    8. Prof. Dr. Petre Ş. Năsturel, Prof. Dr. Dumitru Năstase şi Dr. Florin Marinescu
      Anii de şedere la Atena, ca doctorand, mi-au dat posibilitatea să cunosc, mai întâi, doi istorici români aflaţi cu bursă de cercetare, şi anume, Petre Ş. Năsturel, venit de la Paris iar Dumitru Năstase din România. Şi cum şi preocupările mele erau tot pe tărâmul istoriei româneşti, îndeosebi cel ecleziastic, cu cei doi istorici m-am văzut şi am discutat de multe ori diverse teme istorice și care mi-au dăruit lucrări publicate ale domniilor lor, cu dedicație.

      După terminarea bursei, domnul Năstase a rămas la Atena, ca cercetător istoric la "Institutul de Cercetări Istorice" ("Instituto Istorikon Erevnon"), iar domnul Năsturel s-a întors la Paris, unde a fost cercetător la CNRS (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică).

      La Atena am cunoscut şi pe tânărul cercetător istoric Florin Marinescu, tot de la "Institutul de Cercetări Istorice", binecunoscut, ulterior, mai ales, prin lucrările sale consacrate Athosului, dintre care unele mi le-a dăruit cu dedicaţie. Mama domnului Marinescu era grecoaică şi fusese profesoară de limbi clasice la Universitatea din Bucureşti.

      Plecarea mea din Grecia, după terminarea doctoratului, a rărit contactele cu domnii profesori, Dumitru Năstase şi Florin Marinescu, în schimb acestea au continuat cu domnul profesor Petre Năsturel, cu care am purtat mulţi ani corespondenţă. Chiar ne-am şi revăzut cu domnul Năsturel în 1982, în Olanda, unde locuiam atunci, când a fost şi prezent la Sfânta Liturghie săvârşită de mine în Haga. Pentru ca, apoi, în 1987, domnul profesor Năsturel m-a vizitat la locuinţa din Bruxelles.

      Până în 1990, corespondenţa mea cu profesorul Năsturel nu s-a mărginit doar la teme istorice ci şi la cele ce se întâmplau în România, mai ales demolarea bisericilor din ultimii ani ai comunismului ceauşist. De altfel, domnul profesor Năsturel a fost cel care mi-a adus la cunoştinţă, cu puţin timp înainte de căderea lui Ceauşescu, că în Bucureşti, strada Sfânta Ecaterina - pe care se afla biserica cu acelaşi nume şi Institutul Teologic Universitar (cum se numea atunci) - a fost numită "Strada Lalelelor". Însă, fără întârzâiere, schimbarea denumirii respectivei străzi a şi fost denunţată în ziarul exilului românesc "Lupta" din Paris. Fireşte, după cele întâmplate în decembrie 1989, strada şi-a reluat numele său de "Sfânta Ecaterina".

      După cum se ştie, istoricul Petre Ş. Năsturel a denunţat cu vehemenţă demolarea bisericilor din Bucureşti. Şi, desigur, autorităţile comuniste din România cunoşteau cele scrise şi publicate de domnul profesor Petre Năsturel despre ceea ce se întâmpla în România, dar şi despre relaţiile mele apropiate cu dânsul. Or, această realitate a făcut ca în două studii ale mele publicate în ţară înainte de sfârşitul regimului comunist - unul în 1988, în revista "Biserica Ortodoxă Română", nr. 5-10, iar celălalt în 1989, în revista "Mitropolia Olteniei", nr. 2 - în care numele profesorului Năsturel şi lucrările sale erau citate aveau să fie eliminate. (Despre cele două studii cenzurate a se vedea rubrica "Publicaţii", la "Studii cenzurate în România înainte de 1990 ale Pr. Dr. Ioan Dură" de pe prezentul site).

      În 2003, profesorului doctor Petre Ş. Năsturel i s-a dedicat volumul întitulat "Închinare lui Petre Ş. Năsturel la împlinirea a 80 de ani", Brăila, 2003, Editura Istros, şi în care am inserat, ca modest omagiu, articolul "Mitropolitul Veniamin Costache 'nou ctitor' al Mănăstirii Esfigmenu de la Sfântul Munte, pictat în nartexul bisericii acesteia" (paginile 623-625).

      Istoricului şi omului, Petre Ş. Năsturel, de vrednică pomenire, îi port o pioasă amintire.

    9. Arhimandritul Ilias Mastroghiannopoulos
      În lumea ecleziastică a Atenei din anii de doctorat se bucura de o deosebită consideraţie şi arhimandritul cărturar Ilias Mastroghiannopoulos, pe care l-am întâlnit de mai multe ori. Prilej cu care discutam diverse aspecte ale vieţii bisericeşti, iar la despărţire Părintele Ilias, de pioasă amintire, îmi dăruia din cărţile sale de pe care nu lipseau dedicaţiile. Ca, bunăoară, cartea sa binecunoscută, "Există astăzi nostalgia Ortodoxiei?" ("Iparhi simera nostalghia tis Orthodoxias?"), publicată la Atena în 1972; sau cartea "Părinţii Bisericii şi omul" ("I Pateres tis Ekklisias kai o anthropos"), Editura "Adelfotis Theologon I Zoi", ediţia a II-a, Atena, 1971. Apropo, Părintele Ilias a publicat, printre altele, și cărţile: "Pentru calea cea ortodoxă" ("Γιά μία ορθόδοξη πορεία"), ajunsă la a III-a ediţie în 2001, Editura "Piraikos Faros"; "Apusul descoperă Răsăritul" ("I Dysi anakalypti tin Anatoli"), apărută în două ediții - ultima în 2006 - la editura "Tinos" din Atena.

    10. Pelerinaj la Sf. Munte Athos în vara anului 1973 şi cunoaşterea a doi părinţi athoniţi sfinţiţi*
      1. Sfântul Paisie Aghioritul
        (25 iulie 1924-12 iulie 1994)
        Timp de o lună, în vara anului 1973, am fost în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, unde am cunoscut şi am primit binecuvântarea Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul (1924 - 12 iulie 1994), cel cu viaţă sfântă şi înainte văzător, originar din Capadocia, din chiar satul sfântului Arsenie, care l-a şi botezat.

        Pe Cuviosul Paisie Aghioritul l-am cunoscut, întâmplător, în drum spre Mănăstirea Stavronichita, odihnindu-se pe o piatră mare, sprijinit pe un baston şi îmbrăcat cu o rasă ponosită, înainte de a-şi continua drumul către coliba "Sfintei Cruci", din apropierea Mănăstirii Stavronichita, la locul numit Kaliagras. Cu precizarea că în coliba respectivă vieţuise binecunoscutul ascet rus, Tikhon (†10 septembrie 1968), lângă care a ucenicit în cele duhovniceşti Cuviosul Paisie. De fapt, duhovnicul Tikhon (†1969) a fost şi cel care i-a spus ucenicului său, Cuviosul Paisie, să vieţuiască în coliba sa după adormirea în Domnul. Ceea ce Cuviosul Paisie a şi făcut, vieţuind în coliba "Sfintei Cruci" din toamna anului 1968 şi până în 1979.

        Cuviosul Paisie Aghioritul a fost înmormântat în Mănăstirea "Sfântul Ioan Teologul" din Suroti (25 km. distanţă de Tesalonic).

        În noiembrie 2014, la Mănăstirea Neamţu din mitropolia Î. P. S. Mitropolit Teofan, s-a ţinut un Simpozion închinat Cuviosului Paisie Aghioritul, primul de acest fel, de altfel, din România.

        La 13 ianuarie 2015, Prea Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul a fost trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe de către Patriarhia ecumenică.

      2. Cuviosul Efrem Katunakiotis († 27 februarie 1998)
        Dar Domnul a binevoit ca la Sfântul Munte, în 1973, să mă învrednicesc de binecuvântarea şi altui monah îmbunătăţit duhovniceşte, şi anume a Părintelui Efrem.
        Patriarhia ecumenică urmează să-l canonizeze pe gheronta Efrem Katunakiotis.
        Despre Cuviosul Efrem Katunakiotis, a se vedea lucrarea: "Gherontas Efrem Katunakiotis", Isihastirion 'Aghios Efrem', Katunaki, Aghion Oros, Ediţia I-a, 2000.

      Ca doctorand la Atena, Domnul m-a învrednicit să cunosc doi părinţi athoniţi, înduhovniciţi şi înaintaţi în ale sfinţeniei, şi anume, Paisie şi Efrem şi să primesc binecuvântarea lor. Când după pelerinajul de o lună la Sfântul Munte Athos am coborât la Tesalonic, cu greu am putut să mă obişnuiesc cu agitaţia, tumultul şi zgomotul din oraş. După câteva zile însă aveam să mă reobişnuiesc, fireşte, cu viaţa din Căminul studenţesc atenian.

      *) A se vedea forma finală a textului în revista "Epifania", nr. 49, iunie-august 2019, p. 199-200. (http://nicolaenicolescu.tripod.com/Epifania/nr49.pdf)

    11. Sfântul Justin Popovici (+1979) de a cărui binecuvântare m-am învrednicit să o primesc în 1976*
      Părintele arhimandrit Justin Popovici (1894-1979) vieţuia, în anii '70, la Mănăstirea "Sfinţii Arhangheli" din Celije, Valjevo, din Serbia, ctitoria regelui Dragutin din secolul al XIV-lea, unde era şi duhovnicul maicilor. Iar înainte de a vieţui la Celije, Părintele Justin Popovici a fost titularul Catedrei de Dogmatică la Facultatea de Teologie din Belgrad, de unde a fost îndepărtat ca urmare a atitudinii sale creştine faţă de cei ce proclamau şi propovăduiau ateismul. Printre cărţile Părintelui Justin se disting "Dogmatica Bisericii Ortodoxe", în 3 tomuri (1-ul în 1932, al 2-lea în 1935, al 3-lea în 1978); "Viaţa Sfinţilor" în 12 voluminoase volume - fiecare corespunzând unei luni - editate între 1972 şi 1977; "Biserica Ortodoxă şi ecumenismul" în 1974. Justin Popovici a fost fiu duhovnicesc al Sfântului Nicolae Velimirovici.

      La Mănăstirea Celije am ajuns în vara anului 1976 însoţit de prietenul meu sârb, Petru Novacovici, student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Atena, care-l cunoştea bine pe Părintele Justin şi despre care îmi vorbise de multe ori. Călătoria până la Mănăstirea Celije nu a fost deloc uşoară şi mi-o amintesc şi astăzi. Căci mănăstirea aflându-se sub stricta supraveghere a Securităţii statului iugoslav tocmai din cauza vieţuitorului acesteia, adică a Părintelui Justin, prietenul meu, Petru, pentru a scăpa de aceasta m-a dus prin păduri, pe drumurile ştiute de el până la aşezământul monahal. Ajunşi la mănăstire am fost bine primiţi de către maici, care ne-au dat să mâncăm, ne-au lăsat să ne odihnim, apoi am fost duşi la Părintele Justin, care era bolnav, în pat. De altfel, trei ani mai târziu, în 1979, după 31 ani de vieţuire în Mănăstirea Celije, marele teolog cu viaţă sfântă, Părintele Justin Popovici, pe care Părintele Cleopa de la Sihăstria îl numea "cel mai mare Părinte din Ortodoxia noastră de azi", adormea în Domnul. Părintele Justin m-a binecuvântat şi apoi, în prezenţa amicului Petru, am vorbit despre multe, mai ales despre ceea ce îl interesa pe dânsul să afle. Aşa, bunăoară, Părintele Justin m-a întrebat despre studiile mele teologice din România şi din Grecia, despre ceea ce mai am de gând să fac, dar şi despre situaţia din România şi, mai ales, a Bisericii Ortodoxe din aceasta. Însă nu mică mi-a fost mirarea când Părintele Justin m-a întrebat dacă am avut ca profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti pe Părintele Dumitru Stăniloae. Confirmându-i că Părintele Stăniloae mi-a fost profesor de Dogmatică atât la facultate cât şi la cursurile de doctorat (aproape şapte ani), Părintele Justin a voit să cunoască şi ce mai învaţă şi scrie dascălul meu de la Bucureşti despre ecumenism. Mărturisesc că întrebarea Părintelui Justin m-a luat prin surprindere şi nu am ştiut să-i răspund. De altfel, nici nu eram pregătit să-i răspund Părintelui Justin, fiindcă, pe de o parte, plecasem din România de aproape cinci ani, pe de alta, acolo fusesem educat de părinţii profesori - nu numai de părintele Stăniloae şi chiar mai puţin de dânsul - în duhul ecumenismului, care reprezenta atunci, ce-i drept, o deschidere şi o ieşire din izolarea în care eram ţinuţi într-un stat comunist, ca România. Abia, mai târziu, cu studiile, cu vârsta şi mai ales cu experienţa pastorală de preot în Occident, am putut, cu adevărat, să cunosc ce înseamnă ecumenismul. Dar să-mi şi amintesc, tot mai puternic, cu curgerea timpului, şi de cuvintele Sfântului Justin rostite despre ecumenism la Mănăstirea Celije. După cum, tot după ani, mai exact în 2012, aveam să citesc cartea sa, tradusă în limba română, "Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul", ediţia a II-a revizuită, 2012, Fundaţia Justin Pârvu.

      Cert este că atunci când Părintele Justin a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Sârbă, la 2 mai 2010, am conştientizat că Domnul mă învrednicise să vorbesc cu un sfânt al Bisericii Ortodoxe şi să primesc binecuvântarea sa. Şi tot atunci mi-am amintit că unul dintre ucenicii Sfântului Justin Popovici, şi anume Ieromonahul Irineu Bulovici, azi mitropolit în Serbia, a săvârşit împreună cu alţi doi preoţi Sfânta Taină a Căsătoriei mele la Atena, în ziua de 2 iulie 1977.

      Trupul Sfântului Justin Popovici a fost exhumat pe 12 iunie 2014. Racla cu cinstitele moaşte ale Sfântului Justin a fost aşezată în biserica Mănăstirii "Sfinţii Arhangheli" din Celije. Sfinte Justin roagă-te Domnului pentru mine nevrednicul slujitorul său!

      De la Mănăstirea Celije, prietenul Petru a insistat să mergem să vizitez capitala ţării sale, Belgrad. Şi printre cele vizitate la Belgrad au fost şi Patriarhia Bisericii Ortodoxe Sârbe şi Facultatea de Teologie ortodoxă. Din pacate, la Patriarhie nu am putut vedea pe Părintele Patriarh Pavle, blândul şi ascetul vlădică de vrednică pomenire, atât de iubit de credincioşii săi ortodocşi sârbi, neaflându-se atunci la reşedinţă. În schimb, la Facultatea de Teologie din Belgrad am întâlnit pe compatriotul, de vrednică pomenire, părintele diacon Silviu Anuichi, profesor de Seminar, care era pe sfârşite cu lucrarea sa de doctorat: "Relaţii bisericeşti româno-sârbe în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea". (Lucrare publicată la Bucureşti, în 1980, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Patriarhiei Române, 191 pag.)

      *) A se vedea forma finală a textului în revista, "Epifania", nr. 48, martie-mai 2019, p. 127-131.

    12. La Patriarhia ecumenică din Constantinopol de Crăciun, 1976
      Era decembrie 1976 şi mă aflam la Atena, în aşteptarea fixării datei susţinerii doctoratului.

      Gândul, mai ales, că voi pleca în curând din Grecia şi nu se ştie dacă voi ajunge să văd Sfânta Sofia şi Patriarhia ecumenică, m-a determinat să întreprind o călătorie la Constantinopol, chiar cu două zile înainte de praznicul Naşterii Domnului a anului 1976.

      Am ajuns la Constantinopol, cu autocarul, obosit dar plin de bucurie, iar în ziua de Crăciun am fost la sfânta Liturghie săvârşită în biserica Sf. Gheorghe, catedrala Patriarhiei ecumenice. După Slujbă, deşi eram teolog mirean, am fost invitat la masă cu toţi clericii slujitori ai patriarhiei, în clădirea acesteia, de lângă biserică. Apoi, am fost invitat de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Bartolomeu al Filadelfiei - Patriarhul ecumenic de astăzi - să cinez cu dânsul, la locuinţa sa din oraş (Constantinopol). Şi Î. P. S. Sa m-a primit cu o deosebită ospitalitate, m-a ospătat cu mare generozitate şi am discutat despre cele ale Teologiei şi Bisericii Ortodoxe. Iar la sfârşitul cinei am spălat amândoi vesela folosită şi la timpul cuvenit a chemat un taxiu ca să mă ducă la hotelul unde înoptam. Înţelepciunea, discreţia, modestia şi generozitatea vlădicii Bartolomeu m-au făcut să nu uit niciodată orele petrecute în după amiaza acelei zile din decembrie 1976. Aceasta este mărturia mea despre ierarhul Bartolomeu, cel din 1976, actualul Întâistătător al Bisericii Constantinopolului şi Patriarh ecumenic!

      Punctul culminant al vizitei mele la Fanar l-a constituit primirea de către Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic Dimitrios († 2/X/1991). (Era prima dată, fireşte, când vorbeam cu un patriarh ecumenic şi chiar în biroul reşedinţei sale; iar a doua oară avea să fie cu patriarhul Bartolomeu, la Bruxelles, în anii '90. Ce-i drept, mai văzusem, doar, şi pe patriarhul ecumenic Athenagoras (1948-1972), la o jumătate de metru distanţă, în aula Facultăţii de Teologie din Bucureşti, în toamna anului 1967, cu ocazia vizitei sale întreprinsă atunci în Biserica Ortodoxă Română). Am fost introdus şi prezentat Sanctităţii Sale, Dimitrios, de către Directorul său de Cabinet, Î. P. S. Mitropolit Bartolomeu, cel care avea să-i fie rânduit de Pronie ca succesor pe Tronul ecumenic, intronizat la 2/XI/1991. Patriarhul ecumenic Dimitrios m-a primit cu bucurie, m-a întrebat despre studiile mele la Atena şi despre Biserica Ortodoxă Română, m-a binecuvântat şi mi-a dăruit şi ceva bani pentru şederea mea la Constantinopol. Totodată, la propunerea vlădicii Bartolomeu, Sanctitatea Sa a rânduit ca cineva din personalul Patriarhiei să mă însoţească ca să pot vizita şcoala teologică din insula Halki, de lângă Constantinopol. Astfel, Domnul mă învrednicea să ajung în insula Halki, din mijlocul Mării Marmara, unde, în pământul sfânt al mănăstirii Maicii Domnului, fuseseră îngropate trupurile sfinţilor Mucenici Brâncoveni (Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache). Ajunşi cu vaporaşul în portul Halki, iar de aici cu o trăsură până la poarta binecunoscutei şcoli teologice a Patriarhiei ecumenice, din vârful insulei, am rămas acolo o jumătate de zi, din care mai multe ore le-am petrecut în bogata bibliotecă a acesteia. Am plecat de la şcoala teologică (Seminarul teologic) din Halki cu bucurie că ajunsesem acolo, dar şi cu tristeţe fiindcă unica şcoală teologică a Patriarhiei ecumenice, din Turcia, era închisă din 1971 de către autorităţile statului turc. Mă întărea însă şi speraţa că, în curînd, şcoala de la Halki va fi redeschisă. Dar, în ciuda eforturilor depuse de Patriarhul Dimitrios şi, mai ales, de actualul Patriarh ecumenic Bartolomeu, şcoala teologică de la Halki a rămas, din păcate, tot închisă. Totuşi nutresc nădejdea că, cu voia Domnului, şcoala teologică de la Halki va fi redeschisă. Amin.

      Pentru mine, însă, a rânduit Domnul să revăd Sfânta Sofia şi biserica Sfântul Gheorghe a Patriarhiei ecumenice în 2013, cu prilejul pelerinajului făcut cu enoriaşi în Capadocia. Le revedeam cu bucurie, ca preot, de această dată, dar şi împreună cu prezvitera, fiul meu, George, şi soţia sa, şi cu mulţi dintre parohieni. Şi rămân neuitate clipele în care, în biserica Patriarhiei ecumenice, tot grupul nostru de pelerini a cântat "Hristos a înviat", axionul Învierii "Îngerul a strigat" şi "Apărătoare Doamnă", iar în faţa frumoaselor relicvare cu moaştele (părticele) Sfântului Grigorie Teologul, troparul şi condacul marelui Părinte al Bisericii şi ierah al Constantinopolului în secolul al patrulea dar şi patronul parohiei noastre din Olanda. Deşi, în ianuarie 1981, când i-am dat noii înfiinţatei parohii din Olanda hramul Sfântului Grigorie Teologul nu bănuiam că Sfântul patron al acesteia mă va învrednici ca împreună cu enoriaşi să ne închinăm şi să-i sărutăm sfintele sale moaşte în 2013, tocmai la Constantinopol! De altfel, nici în 1976, şi nici în 1981, biserica din Fanar nu poseda încă sfinte moaşte ale Sfântului Grigorie Teologul.

      Şi, aici, s-ar cuveni pomenit şi demersul pe care l-am întreprins pe lângă Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic Bartolomeu, scriindu-i, cu câţiva ani în urmă, şi rugându-l să ne dăruiască mici fragmente (părticele) din moaştele Sfântului Grigorie Teologul pentru parohia noastră, cu hramul sfântului, din Olanda. Patriarhul Bartolomeu mi-a scris că regretă că nu ne poate dărui părticele din moaştele Sfântului Grigorie Teologul, restituite recent Patriarhiei ecumenice de către Biserica Catolică de la Roma, întrucât nu doreşte să le mai fragmenteze şi, în plus, dacă ne-ar oferi, va trebui să satisfacă cererea şi altor parohii care au tot hramul sfântului. Fireşte, m-a întristat răspunsul, dar am încercat să-l înţeleg şi pe "Întâiul între egali" dintre Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe.

      De precizat s-ar cădea şi faptul că ambii patriarhi ecumenici, Dimitrios şi Bartolomeu, au venit în România, ca oaspeţi ai Bisericii Ortodoxe Române; primul în septembrie, 1987, iar al doilea, de mai multe ori, după 1990.

III. În Belgia

  1. La Universitatea Catolică din Louvain - Oameni deosebiți, Oameni sfințiți

    1. Andreas Tillyridis, teolog cipriot
      Timp de un an (universitar) a locuit în "Casa teologilor" din Louvain-la-Neuve şi teologul ortodox cipriot Andreas Tillyridis, care studiase, deja, la Moscova şi la Paris (la Institutul Teologic ortodox "Sfântul Serghie"). De domnul Tillyridis, cu care vorbeam greceşte, m-a legat, treptat, o strânsă prietenie, care a dat posibilitatea discutarii libere a multor subiecte, nu numai teologice, dar şi legate de viaţa Bisericilor Ortodoxe de atunci, mai ales a celei din Rusia comunistă, unde studiase, precum şi a celor din România şi Grecia, cunoscute bine de amândoi. Totodată, tânărul distins teolog Tillyridis mă făcea părtaş frământărilor sale în a-şi alege calea universitară sau viaţa monahală. Până la urmă, după ce a plecat de la Universitatea din Louvain, domnul Andreas Tillyridis a decis intrarea sa în monahism, cu numele de Makarios, din respect cel purta, cu pietate chiar, fostului Arhiepiscop Makarios al Ciprului, fost şi Preşedinte al Republicii Cipru. De altfel, dl. Tillyridis mi-a dăruit, cu dedicaţie, un exemplar al unei cărţi consacrată Arhiepiscopului Makarios, şi scrisă de Dr. P. N. Vanezis, cu o prefaţă semnată de senatorul Edward Kennedy. Titlul cărţii este "Makarios: Life and Leadership" şi a fost publicată la Londra, în 1979.
      Din Belgia, dl. Tillyridis a plecat în Kenya, la Nairobi, ca profesor la Seminarul Teologic al Patriarhiei Alexandriei, de unde mi-a trimis un exemplar al studiului său, "I Rossiki Orthodoxi Ekklisia kai i Kipros. (Anaskopisis ton ekklesiastiko-pnevmatikon sheseon)". ("Biserica Ortodoxă Rusă şi Cipru. (Retrospectivă a legăturilor ecleziastice şi duhovniceşti"). Extras din vol. XIII-XVI, nr. 1, 1984-1987, al Centrului de Cercetare ştiinţifică din Cipru, Levkosia, 1988, p. 295-340. Iar exemplarul trimis conţine şi dedicaţia:
      "Ston agapito p. Ioannin ekfrasi filias kai agapis". ("Prea iubitului părinte Ioan, expresie a prieteniei şi preţuirii".)
      Andreas
      Nairobi
      20/10/88

      La rândul meu, i-am trimis domnului Andreas Tillyridis, la Nairobi, un exemplar al revistei mele "Mărturie ortodoxă", și anume numărul 12 din 1989. Odată revista primită, monahul profesor Andreas Tillyridis mi-a scris:
      "Minunata dumneavoastră 'Mărturie Ortodoxă' am primit-o și vă mulțumesc călduros. Mulțumirile mele. Este vorba de o tipăritură care face cinste Ortodoxiei în Occident. Cred că tipăritura aceasta înseamnă o muncă enormă, mai ales că provine doar de la o parohie și nu de la o instituție științifică. Mă rog din suflet ca Domnul să binecuvinteze activitatea dv. și eforturile dumneavoastră".
      Prof. Dr. Andreas Tillyridis
      Seminarul Teologic din Nairobi - Kenya
      29 iulie 1989

      (A se vedea, "Mărturie ortodoxă", nr. 13, 1990, p. 194. Traducerea în românește ne aparține).
      Câțiva ani mai târziu, părintele Makarios avea să fie hirotonit întru treapta de episcop în cadrul Patriarhiei Alexandriei, unde, ca ierarh, s-a remarcat, de atunci şi până acum (2015), prin zelul său pastoral misionar ortodox în rândul popoarelor Africii. Până la 24 noiembrie 2015, vlădica Makarios a fost mitropolit al Keniei, iar de atunci este Mitropolit de Nairobi, Ypertimos şi Exarh de Kenia.

    2. Părintele arhimandrit Sofronie Saharov (1896-1993) de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex/Anglia și primirea binecuvântării sale în 1978*
      La puţin timp după Sfintele Paşti ale anului 1978, ca doctorand la Louvain, am fost împreună cu soţia la mănăstirea "Sf. Ioan Botezătorul" din sătucul Tolleshunt Knights, din Maldon, ţinutul Essex, Anglia, unde vieţuia, ca duhovnic al aceleia, binecunoscutul arhimandrit Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, dar şi monahul Rafail, fiul filozofului Constantin Noica.

      Părintele Sofronie, vieţuitor al Sfântului Munte Athos şi ucenic al Sfântului Siluan Athonitul (1866 - † 24 sept. 1938), a fost întemeietorul mănăstirii din Essex, înfiinţată în 1959 şi primul ei stareţ. Şi tot Părintele Sofronie a fost cel care a publicat caietele de note ale Sfântului Siluan Athonitul, însoţite de o introducere şi o prezentare a conţinutului acestora, precum şi de o descriere a vieţii duhovnicului său. Lucrarea, întitulată "Stareţul Siluan", a apărut în ediţie tipărită la Paris în 1952 şi republicată în limba rusă la Essex/Anglia în 1990, apoi tradusă în multe limbi, ceea ce a contribuit şi la canonizarea Sfântului Siluan Athonitul de către Patriarhia ecumenică în 1988. În limba română, caietele de note ale Sfântului Siluan Athonitul au fost publicate în 2013. (A se vedea, "Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul", Editura Accent Print, Suceava, 2013).

      Arhimandritul Sofronie Saharov este autorul şi altor cărţi, dintre care unele traduse şi în limba română, îndeosebi prin grija ucenicului său, Ieromonahul Rafail Noica. Bunăoară, Părintele Rafail Noica a tradus din rusă în română scrisori ale Părintelui Arhimandrit Sofronie către D. Balfour, pe care le-a și publicat. (A se vedea, "Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu. Scrisori de la Athos (către D. Balfour)". Ediția a II-a revăzută, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2013, 347 p.) Totodată să mai semnalăm că cel care a consacrat prima carte învăţăturii teologice a Părintelui Sofronie a fost arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex, prin lucrarea sa de doctorat prezentată şi susţinută la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic în 1988. Apoi, a doua carte consacrată Teologiei Părintelui Sofronie s-a datorat ieromonahului Nicholas Saharov de la aceeaşi mănăstire din Essex. Nepot al Părintelui Sofronie, Ieromonahul Nicholas a prezentat şi susţinut o lucrare de doctorat la Oxford în 2000, care a fost tradusă în limba română de diaconul Ioan I. Ică jr. şi publicată la editura "Deisis" din Sibiu, în 2008, cu titlul "Iubesc, deci exist. Teologia Arhimandritului Sofronie".

      Ajunşi la mănăstire am căutat pe părintele Rafail Noica, pe care-l cunoscusem, deja, cu alt prilej, şi care, după ce ne-a vorbit despre mănăstire şi ne-am închinat în biserica acesteia, ne-a condus la părintele Sofronie căruia ne-a prezentat.

      Deşi, pe atunci, eram mirean, părintele Sofronie ne-a primit pe amândoi, în chilia sa cu multă dragoste frăţească în Domnul, ne-a ospătat cu vin şi cozonac şi ne-a dăruit din preţiosul său timp, care nici n-am înţeles cum s-a scurs. Ne-au impresionat, fireşte, cuvintele pline de înţelepciune duhovnicească ale părintelui Sofronie, ne-au marcat sfaturile sale, date atât mie cât şi soţiei, şi ne-a copleşit bunătatea sa. Au fost clipe binecuvântate şi de neuitat trăite în prezenţa unui om sfânt al Bisericii Ortodoxe universale, adormit în Domnul la 11 iulie 1993 şi pe care Patriarhia de Constantinopol urmează să-l canonizeze. Ce-i drept, unii din România au luat-o înaintea Patriarhiei de Constantinopol și l-au pictat deja în rândul sfinților zugrăviți pe pereții bisericilor, așa cum este cazul în naosul bisericii Mănăstirii Sfântul Ilie din Albac, județul Alba, unde părintele Sofronie este zugrăvit alături de alți sfinți cu numele de "Sofronie din Essex".

      După luarea de rămas bun şi primirea binecuvântării sale, părintele Sofronie, deşi în baston, a ţinut să ne conducă până în curtea mănăstirii, unde ne aştepta părintele Rafail, cel care, peste ani, avea să-i traducă, din ruseşte în româneşte, trei volume ale părintelui său duhovnic şi să le şi publice în România, unde se nevoieşte ca monah. Amintim, bunăoară, volumul "Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Scrisori de la Athos (către D. Balfour)", ed. a II-a revăzută. Editura "Reîntregirea", Alba Iulia, 2013; volumul "Cuvântări duhovniceşti". Volumul al doilea. Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ediţia a II-a revăzută, Editura Accent Print, Suceava, 2013.

      *) A se vedea forma finală a textului la: Pr. Dr. Ioan Dură, Părintele arhimandrit Sofronie Saharov (1896-1993) de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex/Anglia și primire binecuvântării sale în 1978, în "Buletinul Bibliotecii Române". Serie nouă. Freiburg i. Br./Germania, vol. VI (XXVII), 2019, p. 288-289.

    3. Constantin Noica şi Rafail Noica la Mănăstirea Sfântul Ion Botezătorul din Essex/Anglia - 1978 *
      Reîntâlnindu-ne cu părintele Rafail în curtea mănăstirii din Essex, după ce cu puţin timp înainte Providenţa ne învrednicise să vorbim cu un om îmbunătăţit duhovniceşte, ca părintele Sofronie, Prea Cuvioşia Sa îmi aduce la cunoştinţă că tatăl său, filozoful Constantin Noica, se află în vizită la dânsul şi vorbindu-i despre venirea mea aici i-a mărturisit că ar dori să mă întâlnească. Cu voia Domnului iată-mă faţă în faţă cu filozoful Constantin Noica, noi doi, într-o cameră a mânăstirii pusă la dispoziţie de părintele Rafail, timp de câteva ore, vorbind despre multe şi diverse lucruri. Mărturisesc că m-a impresionat simplitatea şi înţelepciunea sa cărturărească, dar şi dragostea sa de tot ce era românesc.

      Ce binecuvântare am primit atunci de la Domnul! În aceeaşi zi să întâlnesc şi să vorbesc cu doi mari oameni; unul al Duhului şi al sfinţeniei, altul, mare iubitor al înţelepciunii umane şi al "rostului" românesc dar îndrăgit de "creaţie şi frumos în rostirea românească" şi de "întru" al limbii române şi al "devenirii întru fiinţă". (Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, București, 1970). Domnul avea să facă însă aşa încât fiul iubitorului înţelepciunii umane, părintele Rafail, să devină, peste ani, mare iubitor al înţelepciunii divine, al înţelepciunii Crucii, ca o împăcare şi armonie, parcă, între tată şi fiu!

      Cu Părintele Rafail m-am mai întâlnit la începutul anilor '80 în Belgia la o întrunire teologică, prilej cu care ne-am întreţinut pe îndelete. Pentru ca mai târziu, în anii '90, din proprie iniţiativă am propus pe Părintele Rafail drept candidat la alegerea de arhiepiscop al Arhiepiscopiei ortodoxe române pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris, care rămăsese vacantă ca urmare a rechemării în ţară a arhiepiscopului acesteia, Î. P. S. Adrian, în aprilie 1992. Însă, Părintele Rafail a făcut ascultare îndemnului duhovnicului său, Părintele Sofronie, de a nu candida la alegerea de episcop. Personal, am regretat mult că Părintele Rafail nu a candidat spre a fi ales arhiepiscop, fiindcă experienţa sa mănăstirească şi duhovnicească dobândită alături de Părintele său duhovnic, Sofronie, precum şi limbile de mare circulaţie internaţională ştiute şi buna cunoaştere a realităţilor de atunci ale ţărilor Europei Centrale şi Occidentale ar fi fost mult benefică diasporei ortodoxe române europene.

      Constantin Noica își doarme somnul de veci în mormântul aflat lângă bisericuța Schitului Păltiniș, din stațiunea cu același nume, aflată la aproximativ 25 km de Sibiu. La Păltiniș unde spre sfârsitul vieții sale își învăța ucenicii în cele ale filozofiei omenești. Însă tot în Transilvania, nu tocmai departe de Păltiniș, mai exact în județul Alba, viețuiește eremitul Rafail în Schitul Lăzești, Comuna Garda de Sus, adică fiul lui Constantin Noica. Așadar, Providența a rânduit ca tatăl să fie filozof al înțelepciunii umane, iar fiul propovăduitor și mărturisitor al întelepciunii Sfintei Cruci.

      Părintele Ioan Dură la
      mormântul lui Constantin Noica
      de la Schitul Păltiniș - iulie 2018

      *) A se vedea forma finală a textului la: Pr. Dr. Ioan Dură, Întâlnirea cu filozoful Constantin Noica în 1978, la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex-Anglia, în revista "Cultura Vâlceană", Anul XI, Nr. 148, august 2018, p. 3. (http://www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2018/09/cultura_valceana_august_2018_color_net.pdf.)

    4. Constantin-Virgil Gheorghiu, "Dieu à Paris" - roman tradus în limba greacă*
      Scriitorul şi preotul ortodox Constantin-Virgil Gheorghiu (1916 - †22 iunie 1992), stabilit la Paris în 1948 și hirotonit preot al Bisericii ortodoxe române "Sfinții Arhangheli" din strada Jean de Beauvais, a publicat peste 40 de cărți în perioada de mai bine de o jumătate de secol a exilului său. Și printre cărțile sale publicate se numără și "Dieu à Paris" ("Dumnezeu la Paris") la editura pariziană Plon, în 1980, semnat cu numele de Virgil Gheorghiu (a nu se confunda cu scriitorul și poetul cu același nume care a trăit în România).

      Am procurat cartea amintită de la o librărie din Louvain şi după ce am citit-o am găsit de cuviinţă să fie tradusă în limba greacă.

      Traducerea a fost făcută de doamna preoteasă Christina, ajutată şi de mine mai ales la redarea termenilor ecleziastici.

      Cartea tradusă în limba greacă a apărut la editura Akritas din Atena, în 1982. În traducere românească, romanul "Dieu à Paris" a apărut abia în 2016, la editura Sophia din București. De altfel, la aceeași editură urma să apară, cât de curând, alte două romane ale lui Constantin Virgil Gheorghiu, datorită scriitorului francez Thierry Gillyboeuf, posesorul arhivei răposatului scriitor român. (A se vedea, articolul "De vorbă cu scriitorul francez Thierry Gillyboeuf, Alături de Virgil Gheorghiu, 'poetul lui Hristos și al României'." Interviu realizat de Gheorghiță Ciocioi, în "Lumea Credinței", nr. 12 (161), decembrie 2016, p. 28-42). Romanul lui Virgil Gheorghiu, "Dieu à Paris", a fost reeditat de Thierry Gillyboeuf în 2018 la Editura "Apostolia" a Mitropoliei ortodoxe române a Europei occidentale și meridionale, din Paris, cu binecuvânarea mitropolitului acesteia, Î.P. S. Iosif.
      ​Cert este că în 2018 la Editura Sophia a apărut cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu, "Dumnezeu nu primește decât duminica", în traducerea românească a lui Gheorghiță Ciocoi.

      *) A se vedea forma finală a textului la: Pr. Dr. Ioan Dură, Mărturii despre traducerea romanului "Dieu à Paris" al lui Constantin-Virgil Gheorghiu în limba greacă și publicarea la Atena în 1982, în "Cultura vâlceană", An. XII, Nr. 156, Aprilie-Mai, 2019, p. 8. (www.culturaarsmundi.ro)

IV. Ca preot fondator al Parohiei Sf. Grigorie Teologul din Olanda - Oameni deosebiţi, Oameni sfinţiţi
(rubrică în continuă actualizare)

  • Vlaicu Ionescu († 22 februarie 2002)
    În decembrie 1982 aveam să cunosc în locuinţa mea de atunci, din Olanda, pe Vlaicu Ionescu († 22 februarie 2002), fiu de preot ortodox și binecunoscut pentru scrierile sale.

    Vlaicu Ionescu, care locuia în SUA, a venit în Olanda la nepotul său de soră, Doru Teodorescu, enoriaș al parohiei Sf. Grigorie Teologul, al cărei ctitor și slujitor eram. De altfel, în timpul venirii sale în decembrie 1982, Vlaicu Ionescu a fost naş de botez al fiului nepotului său, botezat George, la slujba Botezului pe care am și săvârşit-o.

    Aproximativ cinci ani mai târziu, în mai 1987, Vlaicu Ionescu, aflat din nou în vizită la nepotul său din Olanda, a venit însoțit de acesta şi familia sa la Bruxelles, unde locuiam de data aceasta. Apoi, în anul următor, la 22 octombrie 1988, Vlaicu Ionescu, însoţit de data aceasta de soţia dânsului, au fost oaspeţii mei şi ai doamnei preotese la Bruxelles. Prilej cu care Vlaicu Ionescu mi-a dăruit un exemplar al voluminoasei sale lucrări, "Nostradamus. L'histoire secrète du monde", Editions du Felin, Paris, 1987, cu următoarea dedicaţie:

    "Părintelui Ioan Dură,
    cu adâncă preţuire pentru lupta
    pe care o duce întru promovarea
    românismului ortodox, din partea
    autorului,
    Vlaicu Ionescu
    22 Oct. 1988"

    Pr. Dr. Ioan Dură
    Bruxelles, Dec. 2018
    Părintele Ioan cu familia şi Vlaicu Ionescu - mai 1987
    (clic, spre a se mări imaginile)

  • Ion Ioanid (28 martie 1926-12 octombrie 2003)
    În anii '70 şi '80, pentru românii de pretutindeni, mehedinţeanul Ion Ioanid a fost unul dintre îndrăgiţii redactori ai Radio-ului Europa liberă, care, cu vocea sa inconfundabilă şi prin emisiunile sale, a menţinut trează speranţa acestora de a se elibera de regimul totalitar comunist de la Bucureşti.

    Arestat în 1949 pentru un scurt timp, Ion Ioanid avea să fie rearestat în 1952 pentru "dublă trădare" şi condamnat la 20 ani de muncă silnică. Pentru a fi însă eliberat din închisoare după 12 ani, în 1964, şi aceasta ca urmare a decretului de graţiere a deţinuţilor politici.

    A reuşit să plece în Germania în 1969, unde i s-a acordat azil politic, stabilindu-se la Munchen, unde, după ceva timp, Ion Ioanid avea să devină binecunoscutul crainic de la secţia română a postului Radio Europa liberă.

    După 1989, Ion Ioanid a devenit cunoscut românilor prin lucrarea sa în cinci volume "Închisoarea noastră cea de toate zilele", publicată la editura Albatros din Bucureşti începând cu 1991; primul și al doilea volum au fost publicate în 1991; volumul al treilea al aceleași lucrari, consacrat anilor 1956-1959, a apărut în 1992; volumul al patrulea în 1994; volumul al cincilea, în 1996. Apoi, lucrarea amintită a fost reeditată la editura Humanitas în 1999, 2000 şi 2002; iar în 2013, la aceeaşi editură, în trei volume, de data aceasta, şi în care era redat textul revăzut şi adăugit de autor. Lucrarea lui Ion Ioanid este, de altfel, una de referinţă în peisajul literaturii româneşti în cunoaşterea spaţiului de detenţie din timpul dictaturii comuniste din România.

    Personal, am avut marea bucurie de a-l avea oaspete pe Ion Ioanid în locuinţa mea din Bruxelles în octombrie 1991. Ion Ioanid a fost însoţit de soţia sa, Nora, şi de o prietenă a dânşilor din Olanda, enoriaşă a parohiei deservită de mine în respectiva ţară. Atunci, în octombrie 1991, era pentru prima dată când cunoşteam pe luptătorul pentru democraţie şi împotriva regimului totalitarist ateu comunist din România, Ion Ioanid, dar pe care îl auzisem atâţia ani pe calea undelor radio-ului Europa liberă. Orele petrecute împreună mi-au dat posibilitatea să discut multe şi diverse lucruri cu Ion Ioanid, printre care, fireşte, şi despre evadarea sa din mina Cavnic, la 6 iunie 1953 - rearestat în septembrie 1953 - şi despre sărbătorirea Sfintelor Paşti în chiar străfundurile aceluiaşi loc împreună cu ceilalţi deţinuţi politici.

    Dumnezeu să-l ierte pe eroul neamului românesc, Ion Ioanid, şi să-i fie veşnică pomenirea.

    Părintele Ioan cu fiul său cel mic, Ştefan,
    împreună cu Ion şi Nora Ioanid - 1991
    (clic, spre a se mări imaginea)

  • Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 - 2 decembrie 1998) *
    Vrednicul de pomenire, Părintele Cleopa, a fost ucenic al Ieroschimonahului Paisie Olaru (20 iunie 1897 - 18 octombrie 1990)* şi vieţuitor al Mănăstirii Sihăstria din Moldova, unde a fost şi egumenul acesteia şi unde mulţi români ortodocşi l-au căutat la scaunul Sfintei Taine a Mărturisirii înainte de 1989 şi până când şi-a dat duhul în Domnul la 2 decembrie 1998.

    Cu precizarea că Părintele Cleopa a vieţuit şi la Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava, unde a fost egumenul acesteia. Acolo, la Mănăstirea Slatina, fusese trimis de către însuși Patriarhul Justinian, în 1949, spre a anihila proiectul autorităților comuniste de a o transforma in spital. Și făcând ascultare imediata Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Parintele Cleopa, împreuna cu 30 de călugări de la Mănăstirea Sihăstria, printre care și duhovnicul său, Părintele Paisie, au salvat astfel Mănăstirea Slatina. (A se vedea, Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuș spre Înviere, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1992, p. 403). Totodată, Părintele Cleopa a fost rânduit de Mitropolia de la Iaşi să îndrume şi să supravegheze viaţa duhovnicească şi a altor mănăstiri moldovene din apropiere; Putna, Moldoviţa, Râşca, Sihăstria şi Rarău.

    La formarea duhovnicească a Părintelui Cleopa a contribuit şi fostul stareţ al Mănăstirii Sihăstria şi "duhovnicul său de formaţie atonită - Protosinghelul Ioanichie Moroi;". ("Protosinghel Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1988, p. 458"; Arhimandrit Ioanichie Bălan, Chipuri de călugări îmbunătățiți. II Mari duhovnici din Mănăstirea Sihăstria, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 1994, p. 5-15.).)

    Despre marele duhovnic şi trăitor al Ortodoxiei, Părintele Cleopa, s-a scris mult şi se va mai scrie, cu siguranţă. Aș menționa, totuși, lucrarea Părintelui Ioanichie Bălan, Viața și nevoințele arhimandritului Cleopa Ilie, Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iași, 1999. (Lucrarea a fost tradusă în limba greacă de monahii Mănăstirii Sf. Grigoriu de la Sf. Munte Athos și publicată la editura "Orthodoxos Kypseli" din Tesalonic.) Cu precizarea că la Iași, în 2014, la editura "Doxologia" a fost publicată ediția a IV-a a lucrării "Viața Părintelui Cleopa" a Părintelui Arhimandrit Ioanichie Bălan. De menţionat, totodată, şi cele inserate de către Părintele Ioanichie Bălan despre Părintele Cleopa în voluminoasa lucrare "Convorbiri duhovniceşti", vol. I, editat de Episcopia Romanului și Hușilor în 1984, în care au fost inserate "Zece convorbiri cu Arhimandritul Cleopa Ilie - Mînăstirea Sihăstria" (p. 14-172); ediția a II-a a primului volum a apărut în 1993 la aceeași editură. Iar în 1988 a apărut volumul al II-lea al "Convorbirilor duhovnicești", și în care sunt inserate patru convorbiri ale Părintelui Cleopa, vol. II, p. 458-503. Pentru ca în 1994, la Iași, un număr de patrusprezece convorbiri ale Părintelui Cleopa, extrase din cele două volume de "Convorbiri duhovnicești", să fie reeditate într-o ediție specială cu titlul "Lumina și faptele credinței" de către Mitropolia Moldovei și Bucovinei. A se vedea, de asemenea, despre Părintele Cleopa: Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ce cuprinde viața și cuvintele unor sfinți și cuvioși părinți ce s-au nevoit în mănăstirile românești (sec. XIII-XX), Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005; Adrian Nicolae Petcu, Părintele Cleopa Ilie în documentele Securității, în revista "Biserica Ortodoxă Română", An. II, Nr. 1, 2011, p. 238-265, Arhimandrit Grichentie Natu, Arhimandritul Cleopa Ilie - predicator și învățător al Evangheliei. (în limba greacă: lucrare de Doctorat susținută la Facultatea de Teologie din Tesalonic), Editura Barbunaki, Tesalonic, 2017. În fine să mai amintim că deja s-au realizat şi două filme: "Părintele Cleopa în dosarele securităţii" şi "Sfaturi şi convorbiri duhovniceşti - părintele Cleopa Ilie". Realizatorul primului film a fost Rafael Udrişte, iar al celui de al doilea, Rafael Udrişte şi Bogdan Pîrlea.

    Printre lucrările scrise de Părintele Arhimandrit Cleopa se cuvine amintită, măcar, "Despre credința ortodoxă" (apărută, deja, în trei ediții; I-a în 1981; a II-a în 1985 (ambele la București în editura Patriarhiei Române); a III-a în 1991, apărută cu titlul "Călăuza în credința ortodoxă", tipărită la Galați de Episcopia Dunării de Jos.); Urcuș spre Înviere, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1992; "Despre vise și vedenii", Editura Bunavestire, Bacău, 1994.

    Cu Părintele Cleopa m-am învrednicit să comunic, prin scris, înainte de 1989 şi să-i trimit tot atunci şi câteva numere ale revistei mele "Mărturie ortodoxă". Referitor la una din revistele "Mărturie ortodoxă", primită şi citită de dânsul, Părintele Cleopa mi-a scris în 1985:
    "Citind revista am simţit două bucurii. Una pentru conţinutul variat şi nespus de plăcut al bucăţilor din ea, iar a doua pentru că revista face cunoscut românilor din diasporă, şi nu numai lor, ci şi străinilor comorile Ortodoxiei noastre sfinte şi figurile măreţe ale neamului nostru.
    Or, o revistă bună are şi un redactor bun. Meritul este, deci, al Sfinţiei Voastre, care - sînteţi la vîrsta cînd nu Vă păgubiţi sufleteşte de laude - prin ceea ce faceţi acolo, departe de ţară, ne daţi şi nouă o rîvnă mai mare să lucrăm pentru luminarea sufletească a păstoriţilor noştri." Şi Părintele semna cele de mai sus, astfel:
    Arhimandrit Cleopa Ilie
    Mănăstirea Sihăstria - Judeţul Neamţ
    (Cele de mai sus, scrise de Părintele Cleopa, au fost publicate în revista "Mărturie ortodoxă", Anul IV, 1985, nr. 8, p. 220-221).

    Aş consemna, totodată, că în 1989, am publicat în revista "Studii Teologice" din Bucureşti, un articolaş în care semnalam traducerea în limba greacă şi publicarea la Atena a mai multor fragmente din predici ale Părintelui Cleopa. Articolaşul meu s-a întitulat "Fragmente din unele predici ale Părintelui Cleopa, traduse în limba greacă". (A se vedea, "Studii Teologice", an. XLI, 1989, nr. 5-6, p. 121).

    De semnalat, totodată, că în revista "Mărturie ortodoxă", nr. 2/1982, am publicat textul Părintelui Cleopa Ilie, întitulat, "Semnul crucii", preluat din lucrarea sa, "Despre credința ortodoxă", tipărită în 1981 la editura Patriarhiei din București. Iar în nr. 9/1986 al aceleași reviste, la rubrica "Din viața Bisericii Ortodoxe Române", am inserat articolul meu, "Fragmente din unele predici ale Parintelui Cleopa...".

    În vara anului 1993, Domnul a rânduit ca împreună cu prezvitera şi copiii să mergem la Mănăstirea Sihăstria, ca să luăm binecuvântare de la Părintele Cleopa, acest "Avvă unic al spiritualității românești", cum l-a numit Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Ne-a primit, cu bucurie, în chilia sa şi ne-a binecuvântat pe fiecare. Ba chiar fiului celui mare, Vasile, i-a spus ca va deveni episcop, iar celui de al doilea, George, mitropolit!

    În chilia sa am rămas ceva timp şi părintele Cleopa ne-a întrebat despre noi şi activităţile fiecăruia, precum şi despre starea diasporei româneşti. La rândul meu l-am rugat pe Avva Cleopa să ne împărtăşească cuvinte de folos duhovnicesc şi să ne spună despre încercările şi greutăţile sale prin care a trecut în perioada regimului comunist din România. Şi Părintele Cleopa ne-a împărtăşit din prea plinul sfinţeniei sale cuvinte de folos duhovnicesc, apoi ne-a istorisit cum între anii 1952-1954, urmărit fiind de Securitate, s-a retras în munţi, unde doar un pădurar cunoştea bordeiul său de sub pământ în care se ascundea.

    Atenţionat că va fi arestat, după ce fusese anchetat la Securitatea Fălticeni, Părintele Cleopa s-a retras pentru a doua oară în munți, și anume în munţii Stânişoara în vara anului 1952, unde va rămâne până în primăvara anului 1954, când a fost chemat la Patriarhie de către Patriarhul Justinian. La Patriarhie, părintele Cleopa avea să stea câteva luni după care Patriarhul Justinian l-a trimis în misiuni pastorale, împreună cu un alt mare duhovnic al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Arsenie Papacioc, şi dânsul retras în aceeaşi munţi, dar separat, în aceeași perioadă de timp.

    Apoi, Părintele Cleopa a revenit la Mănăstirea Slatina, iar dupa un timp s-a întors la Mănăstirea Sihăstria.

    Despre vieţuirea Părintelui Cleopa în creierii munţilor m-am învrednicit să scriu articolul "La Mănăstirea Sihăstria", pe care l-am publicat în noiembrie 1993, în revista "Luceafărul Românesc" din Montreal, Canada (nr. 35, p. 20-21). Totodată, treisprezece ani mai târziu, şi anume la 22 iunie 2006, când dl. Andrei Vlădureanu de la Radio BBC, secţia română, m-a intervievat, telefonic, de la Londra, despre Părintele Cleopa, am amintit şi de retragerea sa în munţi de teama arestării de către Securitate. Iar la 18 septembrie 2016 a voit Domnul să le vorbesc enoriașilor despre "Părintele Cleopa, un priceput îndrumător și învățător și iscusit duhovnic al credincioșilor ortodocși" (A se vedea, rubrica "Conferințe").

    De la Părintele Ioanichie Bălan aflăm că Părintele Cleopa s-a retras de trei ori în munţi spre a nu fi arestat de organele regimului comunist, şi anume: a) în 1948, "pentru şase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria"; b) "Între anii 1952-1954, fiind urmărit de securitate, se retrage în Munţii Stânişoara, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După mai bine de doi ani de viaţă pustnicească, este readus în mănăstire, la porunca Patriarhului Justinian."; c) " în primăvara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Munţii Neamţ", de unde revine la Mănăstirea Sihăstria "în toamna anului 1964". ("Viaţa...", p. 16-17.)

    Potrivit propriei mărturisiri a Părintelui Cleopa din 1993, consemnată în scris, Prea Cuvioșia Sa a fost arestat în anii regimului ateist comunist din România "de trei ori" și a trăit în munți, la câțiva metri sub pământ, "nouă ani și șapte luni". ("Convorbire consemnată de Valeriu Dăescu, 1993", inserată în vol. I din "Mari duhovnici ai neamului". Coordonator George Crăsnean. Editura, Litera, 2015, p. 12.)

    Se cuvine reținut și faptul că Părintele Cleopa nu a viețuit doar în munți, ci "a trăit și în niște case care aveau perete dublu; acolo stătea părintele, se ascundea de securitate. Asemenea ascunderi au fost trei la număr." (Arhim. Timotei Aioanei, Portrete în cuvinte, Editura Trinitas, Iași, 2007, p. 156). Iar Părintele Petroniu de la Athos, intervievat de Parintele Timotei Aioanei, a precizat și unde au fost cele trei "ascunderi" ale Părintelui Cleopa, și anume: "Una a fost la Părintele Ambrozie, la Poiana Mărului, una la Părintele Iustin, la un credincios care era la capătul satului, în grajd; te urcai în pod și de acolo coborai în cameră. Ultima vreme a stat în casa Părintelui Varsanufie, la Pipirig; acolo primea credincioși la spovedit." (Arhim. Timotei Aioanei, op. cit, p. 156.)

    Prea Cuviosul Părinte Cleopa a cunoscut și închisoarea Aiudului. Fiindcă dintr-o carte recentă aflăm că Părintele Cleopa "era închis la Aiud în 1948". (Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Patmos, 2001, p. 78.)

    Un alt mare duhovnic român, Ieromonahul Teofil Bădoi (†2010) de la Mănăstirea Slănic din Argeş, a mărturisit că Părintele Cleopa "se ruga cu rugăciunea inimii". ("Mari duhovnici ai neamului", vol. III. Coordonator George Crăsnean, Editura, Litera, Bucureşti, 2015, p. 85.) Iar Părintele Ioanichie Bălan scria despre Părintele Cleopa "că era văzător cu duhul". ("Viaţa...", p. 217.)

    Părintele Arhimandrit Cleopa a fost în octombrie 1974, cu un grup de monahi și clerici din România, într-un pelerinaj la locurile sfinte din Țara Sfântă și Sinai.

    De relevat, în mod cu totul deosebit, că în lunile septembrie și octombrie ale anului 1977, aflându-se în afara României, Părintele Cleopa a cunoscut şi a convorbit cu trei părinţi înaintaţi în cele ale duhovniciei şi vieţuirii în Hristos, şi anume: cu Părintele Paisie la Sfântul Munte Athos, cu Parintele Porfirie în apropierea Atenei şi cu Părintele Justin (Popovici) în Serbia. Părinţi, toţi trei, canonizaţi de Biserica Ortodoxă, în anii din urmă, şi cinstiţi ca sfinţi ai acesteia. Un motiv, în plus, să nădăjduim că va veni şi rândul Părintelui Cleopa să fie canonizat de Biserica Ortodoxă Română, pe care a cinstit-o şi slujit-o cu multă dăruire, iar credincioşilor acesteia le-a fost priceput învăţător şi iscusit duhovnic. De altfel, biograful său, Părintele Ioanichie Bălan, scria că Părintele Cleopa a fost "cel mai mare duhovnic român al secolului XX". (Viaţa Părintelui Arhimandrit Cleopa, p. 170.) Şi slăvit să fie Domnul că m-a invrednicit să vorbesc cu toţi cei patru mari duhovnici sfinţi, pomeniţi mai sus, dintre care trei sunt deja canonizaţi, şi să primesc binecuvântarea lor.

    Mormântul Avvei Cleopa se află în Mănăstirea Sihăstria. Veşnica lui pomenire.

    *) Despre Ieroschimonahul Paisie Olaru, a se vedea, Arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, ediția a III-a, Editura Doxologia, Iași, 2014; "Părintele Paisie Olaru. În Cer cu îngerii și pe pământ cu oamenii", de Părintele Constantin Catană de la Mănăstirea Văratec. Volum coordonat de Vlad Herman, Editura Ortodoxia, 2015.

    Părintele Cleopa cu Părintele Ioan şi copiii săi în chilia Prea Cuvioșiei Sale - 1993.
    (clic, spre a mări imaginea)
    (În cele 4 fotografii expuse, mai sus, apar: a) fiul cel mare, Vasile, în prima; b) fiul, Constantin, al cincilea născut, cel binecuvântat de Părintele Cleopa, și fiica, Maria, a patra născută; c) Părintele Ioan în a treia si a patra.)
    Și aici se cuvine semnalat că după ce pe 18 septembrie 2016 am susținut o conferință despre Părintele Cleopa în biserica parohiei, a doua zi am primit de la dna Georgiana Languri, enoriașă, un film prezent pe youtube cu cinci luni în urmă, și în care, spre marea uimire, sunt incluse și cele patru fotografii expuse pe site, în chiar la începutul acestuia. În respectivul film de pe youtube, Părintele Cleopa vorbește despre frica morții. (A se vedea filmul pe youtube la link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=766fHtuG5G4.)

    Iată însă că la praznicul Bunei Vestiri a anului 2017, Domnul a rânduit ca în biserica parohială, după Sfânta Liturghie, cu binecuvântarea Părintelui Ioan și din inițiativa doamnei preotese Christina, să fie cântată o poezie a Părintelui Cleopa, și anume "Scara", închinată Maicii Domnului. Era pentru prima dată când nu numai în parohia "Sf. Grigorie Teologul" din Olanda, ci și în întreaga Biserică Ortodoxă Română de pretutindeni, era cântată o poezie a Părintelui Cleopa. Așezarea pe note muzicale și cântarea textului poeziei "Scara" s-a datorat doamnei Dana-Cornelia Alexe, enoriașă a parohiei și consacrată interpretă de piese muzicale religioase, îndeosebi. (A se vedea interpretarea muzicală a poeziei "Scara", făcând clic pe imaginea de mai jos.)

    *) A se vedea forma finală a textului la: Pr. Dr. Ioan Dură, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie practicant al "rugăciunii inimii", "văzător cu duhul" și iscusit duhovnic, în "Epifania". Revistă de Dialog ortodox, Iași, nr. 46, septembrie-noiembrie, 2018, p. 186-191. (nicolaenicolescu.tripod.com/Epifania/nr46.pdf)

  • Părintele Petronie Tănase (1916 - † 22 februarie 2011)*
    Din viața Părintelui Petronie mă mărginesc să amintesc că a făcut parte din binecunoscuta grupare de spiritualitate ortodoxă, "Rugul Aprins", din anii următori instaurării regimului totalitar comunist în România, pentru care a și suferit persecuțiile politice din partea autorităților acestuia.

    Din 1952 alături de Părintele Cleopa Ilie, starețul Mănăstirii Slatina (județul Suceava), au format în aceasta o adevărată Academie duhovnicească până în 1959, când a încetat urmare prigoanei autorităților regimului totalitar comunist. Însă, înainte de aceasta, la 8 octombrie 1957, Părintele Petroniu a devenit stareț al Mănăstirii Slatina, "funcție pe care o îndeplinește până la data de 27 aprilie 1959, când, în urma dispozițiilor chiriarhale, este scos din viața monahală prin decretul 410." (Arhim. Clement Haralam, Stareții Schitului Românesc Prodromu. Marea Lavră-Athos, în revista "Biserica Ortodoxă Română", An. IV (131), nr. 1, 2013, p. 253). Și abia patru ani mai tarziu, mai exact, la 9 martie 1963, reușește să se închinovieze în Mănăstirea Curtea de Argeș, apoi, la 1 februarie 1966 în obștea Mănăstirii Sihăstria, în care viețuiau atunci doi mari văzători cu duhul, Părinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Iar la Mănăstirea Sihăstria, Părintele Petroniu a viețuit până la plecare sa la Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, la 2 martie 1978.

    Părintele Petronie a viețuit la Schitul românesc Prodromu de la Sfântul Munte Athos până la adormirea sa în Domnul la 22 februarie 2011. Și unde a și fost egumenul schitului Prodromu din 14 ianuarie 1985 și până la 6 februarie 2011.

    Într-un interviu ce i s-a luat cu puțin timp înainte de a adormi în Domnul, Părintele Adrian Făgețeanu declara că "Părintele Petroniu era cel mai serios dintre toți călugării de la Antim, adică cel mai evlavios și cel mai smerit. La Prodromu... și acolo e cel mai bun." (Părintele Adrian Făgețeanu, Viața mea. Mărturia mea. Interviuri de Andrei Dârlău. Volum coordonat de Ciprian Voicilă. Editura Areopag, Editura Meditații, București, 2013, p. 49.)

    La Sfântul Munte Athos, Părintele Petronie a vieţuit 33 de ani, din care a ieşit doar o singură dată, în 1993, când a venit în România ca invitat al patriarhului ecumenic, Bartolomeu, la sfinţirea Mănăstirii Sâmbăta, la praznicul Adormirii Maicii Domnului din acel an.

    În anul 1993, Părintele Petronie a fost propus de Patriarhia Română să fie înălțat la rangul de arhimandrit, dar a refuzat.

    Părintele Petronie a scris numeroase articole, meditații și mai multe cărti, publicate cele mai multe în România. Dintre cărțile Părintelui Petronie amintim: "Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească"; "Chemarea Sfintei Ortodoxii"; "Bine ești cuvântat, Doamne" și "Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului", Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994; "Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos și icoanele sale făcătoare de minuni".

    Totodată, după canonizarea Mucenicilor Brâncoveni în 1992, Părintele Petronie a fost cel care "a adus binevenite îndreptări Acatistului Sfinţilor Brâncoveni". (Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, Ediţie jubiliară 1714-2014. 300 de ani de la săvârşirea mucenicească a Brâncovenilor, Editura Sofia, Bucureşti, 2014, p. 11). Iar pentru "binevenitele" sale "îndreptări" ale Acatistului, Părintele Petronie, cunoscător al limbii greceşti, s-a folosit de "întâiul canon de rugăciune închinat Sfinţilor Brâncoveni" scris de mitropolitul grec din secolul al XVIII-lea, Calinic de Heracleea. Respectivul "canon de rugăciune" al mitropolitului Calinic a rămas inedit până în 1987, an în care a fost publicat de istoricul Petre Ş. Năsturel în revista "Lupta" de la Paris, apoi republicat e acelaşi la Bucureşti în revista "Verbum", anii VI-VIII, 1995-1996. Şi cu recunoştinţă faţă de istoricul Petre Ş. Năsturel îmi amintesc că dânsul mi-a trimis imediat cele publicate atunci în ambele reviste - în 1987 şi în 1995-1996 - însoţite cu o binevoitoare dedicaţie. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

    Prețuirea de care s-a bucurat Părintele Petronie din partea monahilor athoniți greci o vădește și traducerea în limba greacă și publicarea uneia din cărțile sale, și anume "Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului", apărută la Iași, în 1993. Cartea a fost publicată de către "Viețuitorii Sfintei Mănăstiri Grigoriu a Sfântului Munte" (trad. n.), la editura "Orthodoxos Kypseli" din Tesalonic, în 2003.

    Pentru trăirea sa duhovnicească, cu viață curată și evlavioasă, pregătirea deosebită teologică și mai ales iscusința sa de mare duhovnic, multi români ortodocși, dar și greci, l-au prețuit, i-au citit lucrările și l-au căutat să le fie duhovnic sau măcar, de la îndepărtare, îndrumător în cele duhovnicești, printre care m-am și numărat. Am corespondat cu Părintele Petronie de la începutul anilor '80 și până cu puțin înaintea trecerii sale la cele veșnice. Până în 1990 în corespondența noastră abordam, firește, și starea Bisericii Ortodoxe din patria noastră natala România. Iar în 1987 i-am trimis și un exemplar al Protestului meu public împotriva demolării bisericilor din România și pe care l-a apreciat și m-a încurajat.

    Personal, l-am cunoscut pe Părintele Petronie la Schitul Prodromu în vara anului 1995, însoțit de fiul meu cel mare, Vasile, când ambii am primit binecuvântarea sa și îndrumările sale duhovnicești. De altfel, Părintele Petronie, de vrednică pomenire, ne-a trimis binecuvântarea sa întregii noastre familii în toate scrisorile sale. De asemenea, în timpul celor trei zile cât am fost găzduiți la Prodromu, Părintele Petronie mi-a arătat și biblioteca și mi-a îngăduit să citesc și să cercetez unele lucrări ale acesteia, dintre care una în manuscris, ce mi-a dat posibilitatea, ulterior, să scriu și să public despre aceasta.

    Cu începere din 1982 și până în 1997 am trimis Părintelui Petronie exemplare ale revistei "Mărturie ortodoxă", redactată și editată de mine în Olanda, pe care Prea Cuvioșia Sa le citea și-mi adresa, în scris, cuvinte de apreciere și prețuire pentru conținutul acelora. Și aprecierile Părintelui Petronie făcute numerelor revistelor trimise au fost inserate la rubrica acestora, "Despre Mărturie ortodoxă". (A se vedea, rubrica "Revista 'Mărturie ortodoxă'. Impresii și mărturii despre revista 'Mărturie ortodoxă' publicate în paginile acesteia", existentă pe site-ul parohiei Sf. Grigorie Teologul: www.biserica.nl. De asemenea, a se vedea lucrarea: "Mărturie ortodoxă". Revista comunității ortodoxe române din Olanda (1982-1998). Redactor-Editor: Preot Dr. Ioan Dură. Impresii și aprecieri inserate în paginile acesteia, Editura Magic Print, Onești, 2016, 200 pagini).

    Mare bucurie i-a produs Părintelui Petronie în 2002 primirea cărții mele, "Românii și Athosul", pentru care m-a și felicitat. După cum îl bucurase în 1994 și primirea cărții mele, publicată în acel an, "Monahismul Românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor și considerații privitoare la acestea".

    Unele roade ale cărturăriei sale, adică lucrări semnate de Prea Cuvioșia Sa, Părintele Petronie mi le-a trimis cu mare bunătate și bucurie și însoțite de dedicație.

    (Despre Părintele Petronie, a se vedea: Protosinghel Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, vol. I, 1984, p. 569-581; vol. II, 1988, p. 785-799.; Arhimandrit Timotei Aioanei, Trecerea la Domnul a Părintelui Protosinghel Petroniu Tănase, egumenul schitului românesc Prodromu-Muntele Athos (22 februarie), în revista "Biserica Ortodoxă Română", An. II,Nr. 1, 2011, p. 65-71; "Discuții de taină sub vârful Atonului cu Părintele Stareț Petroniu Tănase de la Schitul Românesc Prodromu". Interviu realizat de Arhim. Timotei Aioanei, publicat, inițial, în volumul său, "Portrete în cuvinte", Editura Trinitas, 2007, apoi inserat în revista "Biserica Ortodoxă Română", An. II, Nr. 2, 2011, p. 289-305; Arhim. Clement Haralam, Stareții Schitului Românesc Prodromu. Marea Lavră - Athos, în revista "Biserica Ortodoxă Română", nr. 1, 2013, p. 252-257; "Mari duhovnici ai neamului", vol. 2, Editura Litera, Bucureşti, 2015; Interviurile date de Părintele Petronie dlui Sorin Dumitrescu (înregistrare video 1993) și dlui George Cabaș (a se vedea, "Părinți contemporani din Sfântul Munte Athos", Editura Anasthasia, 2007).)

    *) A se vedea forma finală a textului la: Pr. Protopop Dr. Ioan Dură, Bruxelles, Părintele Arhimandrit Petronie Tănase, aghiorit îmbunătățit, în "Epifania". Revistă de Dialog ortodox. Iași, nr. 45, iunie- august, 2018, p. 22-26. (nicolaenicolescu.tripod.com/Epifania/nr45.pdf)

    Părintele Ioan cu fiul său cel mare, Vasile,
    în 1995, în Sfântul Munte Athos

  • Nicolae Florescu (12 octombrie 1942-6 noiembrie 2013)
    Pe criticul, istoricul literar, editorul şi publicistul Nicolae Florescu am avut şansa de a-l cunoaşte la Biblioteca Română din Freiburg/Germania, imediat după 1990, însoţit de distinsa sa soţie şi colaboratoare în cele ale literaturii, Ileana Florescu (cunoscută sub numele de Ileana Corbea).

    Nicolae Florescu a fost în Bibloteca Română din Freiburg în mai multe rânduri, unde a cercetat fonduri ale scriitorilor români din exil și în care a descoperit interesante și unice documente bio și bibliografice ale acestora. Aşa cum avea să facă Nicolae Florescu şi în alte biblioteci din mari oraşe europene, prilej cu care intra şi în contact personal cu corifei ai exilului românesc aflaţi încă în viaţă.

    În Biblioteca Română din Freiburg - înființată de Virgil Mihăilescu și un grup de exilați români la 1 mai 1949 și recunoscută juridic la 21 iulie 1950 - m-am întreţinut îndelung cu Nicolae Florescu asupra situaţiei de atunci din România. Şi am constatat cât de bun cunoscător era Nicolae Florescu chiar şi în cele ce se întâmplau în viaţa Bisericii Ortodoxe Române din ţară şi de peste hotare.

    M-am despărţit de scriitorul N. Florescu cu regret, dar şi bucuros că-mi va trimite "Jurnalul Literar", reînfiinţat de dânsul la 8 ianuarie 1990 - în amintirea Directorului fondator, George Călinescu, care l-a scos în 1939 și l-a desființat regimul comunist în 1948 - şi pe care l-a condus timp de douăzeci şi trei de ani, până la trecerea sa la cele veşnice în 2013. Cu precizarea că Nicolae Florescu a adăugat pe frontispiciul "Jurnalului Literar": "Publicaţie de opinie şi atitudine intelectuală", ceea ce, într-adevăr, a şi rămas din 1990 şi până în prezent (2015). Şi mărturie o constituie însuşi faptul că N. Florescu a deschis larg paginile "Jurnalului Literar" marilor personalităţi ale exilului românesc, ca Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Pamfil Şeicaru, Vintilă Horia, Bazil Munteanu, Alexandru Ciorănescu, Horia Stamatu, Paul Goma şi alţii. De altfel, scriitorilor exilului românesc şi literaturii acestora, Nicolae Florescu le-a consacrat mai multe cărţi, ca, de exemplu, "Întoarcerea proscrişilor" (1998), "Resemnarea Cavalerilor: reevaluări critice şi memoralistice ale literaturii exilului" (în colaborare cu Ileana Corbea), în 2002 şi "Menirea pribegilor: reevaluări critice ale literaturii exilului", 2003. Editate toate cărțile amintite la Editura "Jurnalul literar". Totodată, Nicolae Florescu a îngrijit editarea de lucrări ale unor mari nume ale exilului românesc din perioada stăpânirii comuniste a României, ca Octavian Vuia, Mircea Eliade, Pamfil Şeicaru, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Nicolae Stroescu-Stânişoară şi Eugen Ionescu. De fapt, chiar şi ultima carte a lui Nicolae Florescu a fost dedicată tot unui mare scriitor din exilul românesc anticomunist, şi anume, Vintilă Horia; carte apărută postum cu titlul "Vintilă Horia între 'ieşirea din a exista şi intrarea în a fi'." Şi, mai mult, Nicolae Florescu a republicat la editura "Jurnalul literar" chiar şi o revistă a exilului românesc din anii comunismului, şi anume, "Caiete de dor".

    În fine, în editura "Jurnalul Literar", Nicolae Florescu a editat ediţia a doua a cărţii lui Remus Radina, "Testamentul din Morgă", îngrijit de Ilie Mihalcea, trei volume ale lui Mircea Handoca, "Mircea Eliade. Bibliografie" (1997, 1998, 1999), precum şi cărţile lui Nicolae Stroescu-Stânişoară, "În zodia exilului" şi "La răscruce".

    Depun mărturie că Nicolae Florescu şi-a ţinut promisiunea făcută la întâlnirea noastră de la Freiburg, fiindcă de atunci şi până azi (2015) am primit neîntrerupt "Jurnalul Literar" - atât cât a fost în viaţă cât şi până în prezent, prin bunăvoinţa distinsei doamne Ileana Florescu. Astfel, cu fiecare număr primit al "Jurnalului Literar" îl simţeam aproape pe Nicolae Florescu, citindu-i, cu bucurie, interesantele sale articole şi luări de poziţie, ce dezvăluiau, fără urmă de tăgadă, atât vastele sale cunoştinţe pe tărâmul literaturii, cât şi iubirea sa faţă de valorile româneşti de pretutindeni şi creaţia lor literară.

    Scriitorul Nicolae Florescu mi-a trimis în ianuarie 2004 un exemplar al cărții sale, "Menirea pribegilor", apărută în anul precedent, cu dedicația:
    Părintelui Ioan Dură,
    această carte de triste investigații în dezvăluirea adevărului.
    Cu prețuire și alese sentimente.
    Nicolae Florescu
    24 ianuarie 2004
    București
    Şi ar mai fi de mărturisit că, din când în când, am purtat corespondenţă cu Nicolae Florescu şi i-am trimis şi din cele care am mai reuşit să public.

    Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aşeze în Pantheonul marilor oameni ai neamului românesc.

© 2004 IOAN DURĂ